Când zeii închid ochii

Capitolul 1 - Amintiri

Amintiri. Doar atât rămâne în urma timpului, în goana sa spre nicăieri. Doar amintiri. Nu îți lasă nici un zâmbet, nici o lacrimă, nici o binecuvântare, nici un blestem. Îți lasă doar o amintire și apoi merge mai departe de parcă totul ar fi nesemnificativ în jurul lui. De cele mai multe ori ne convinge că este... Că el deține puterea supremă în Univers. Și poate că o face...Ar putea da naștere Creației, iar în același timp să o sfârșească. S-ar putea opri din drum sau să se întoarcă înapoi, dar el nu dă nimănui șanse. Poate că asta e povara lui să privească veșnic înainte, poate doar asta îi rămâne și lui: o amintire. "Toate se fac în timp... "

Vorbele astea îl bântuiau și pe Desmond  în timp ce stătea singur într-un parc, privind în gol betonul de sub bancă. Cenușiu, câte o pată verde acolo unde natura încerca să își facă loc în cușca asta de ciment, negru acolo unde frunzele voiau să își expună dansul printre raze. Stătea singur, plimbându-se printre gândurile sale. Nu, să nu înțelegeți că parcul era gol. Zeci de oameni mișunau dintr-o parte în alta, în ritmuri diferite, grupuri mari, grupuri mici, singuratici, cupluri, într-o coregrafie haotică însă care îi lega pe toți printr-un scop. Și prin ignoranță. Deși vă mândriți cu umanitatea voastră, folosiți această carte doar în ultima instanță. Asta ar însemna că în restul timpului sunteți total altceva. Vă zbateți prin rutine și monotonii doar că să mai puteți vedea ziua de mâine. Nu știți ce aduce, doar știți că trebuie să o prindeți. Renunțați să fiți fericiți azi, ca să puteți fi triști mâine. Ca să fiți. Din experiența mea, asta e trăsătura dominantă a umanității în prezent, al cărei singur scop e să fie. Atât, trist. Care era scopul lui Desmond? Nu știu, ar trebui să-l întrebați, însă vă garantez că nu v-ar răspunde la întrebare. S-ar uita încruntat spre cer, spre pământ și apoi în ochii voștri și ar zice: "Să vedem ce aduce viitorul.". Nu, nu vă îngrijorați. Nu este și nu a fost niciodată un pierde vară, ba exact opusul. A excelat de mic copil în toate domeniile, un adevărat geniu cu numeroase diplome și trofee care să ateste. Ar putea deveni orice, oricând și ar atinge apogeul. Avea plănuită întreagă viață: avea să termine Academia de Poliție, să își facă datoria în cel mai drept și onest mod, să evolueze și să ajungă chestor. Era mai mult decât capabil, putea să o facă, o va face. Tot ce nu putea face era să își stăpânească inima...

Își ridică privirea din pământ și privi spre ceasul său. Avea un Citizen negru cu o curea metalică ce strălucea plăcut sub atingerea unor raze. Era 16:17. Oare mai vine sau mai are de așteptat? Toți oamenii din jurul lui păreau că se mișcă pe repede-înainte, dar ea nu mai venea. De ce naiba s-a mai deranjat să îl mai sune? Ce mesaj voia să îi transmită neapărat, față în față? Să nu cumva să consume minutele nelimitate la telefon...Așteptarea devenea deja frustrare, în timp ce mintea lui nu putea pune în scenă nici un act care să explice apelul de ieri. "Mâine pe la 4, te rog să ne vedem în parc, la banca de lângă fântână". Privi fântâna din fața lui: un alt gânditor, ceva mai atletic decât originalul, oxidat evident din cauza apei. Cei doi aveau ceva în comun: trăiau constant sub sentimentul de frământare. Și-a zis de nenumărate ori că nu vrea să o mai vadă niciodată, dar o tentație stranie dublată de curiozitatea stârnita din dorință de a afla ce anume a cauzat tupeul ei de a-l mai contacta l-au adus aici, pe banca asta. Își amintea...parcă dintr-o viață anterioară. Dezamăgirea, durerea, tristețea...De data asta fu recunoscător timpului că le luase și îl lăsă cu amintirea...

Brusc inima i se opri. Lumea în jur se opri. Ochii săi au rămas ațintiți asupra unei rochițe albastre, cu dantelă, până la genunchi. Un păr lung, roșcat, ale cărui bucle dansau în aer precum o flacără. Un chip angelic, doi ochi albaștri ce tronau deasupra unui nas acvilin și unor buze pline, asortate cu părul. Venea spre el cu un mers umil, dar tandru, ce degaja o oarecare reticență. Aura ei ascundea o dorință necunoscută. Purta o pereche de pantofi albaștri cu toc stiletto (preferații ei și ai lui). Umărul drept, aproape gol, purta povara unei genți roșii din piele. Doar zeii știu ce se ascundea în ea. Când îl zări pe Desmond grăbi pasul spre el, iar un mic zâmbet încerca să evadeze din colțul drept al gurii. Ochii însă radiau sfială...