Suflet alb (II)

19. Caius

Despre ce vorbea? De unde să...?

— Gizeh. Credeam că te-ai prins până acum, spuse el pe un ton oarecum stânjenit.

— S-s-s-ă mă prind de c-c-ce? l-am întrebat eu, simţind cum mă emoţionam atât de tare încât firişoare de transpiraţie îmi curgeau pe frunte, chiar dacă afară era un frig crunt.

— Mie...îmi plac...

Îi urmăream buzele cum se loveau una de alta şi am înghiţit în sec, aşteptând să termine.

— ...bărbaţii.

Mi-am căscat ochii la el.

― Gizeh.

Am rostit acel nume ciudat de parcă era însuși aerul.

Bărbatul superb bătu din palme, de parcă făcusem realizarea secolului.

  ― Așa mai merge. Începi să îți reamintești. Chiar mă întrebam cât o să dureze... Păi, atunci dacă ești la zi cu majoritatea lucrurilor ce ți s-au întâmplat, ar trebui să trecem la treabă.

Nici măcar nu mai reacționam. Fața mea deveni impasibilă, urmărindu-l cum vorbea calm și natural, de parcă eram prieteni de o veșnicie. Cel mai înțelept lucru pe care-l puteam face era să tac și să ascult în continuare, sperând că poate, printr-o minune, Vladimir va apărea mai repede acasă.

Și, desigur, pe lângă asta, eram și curioasă de ce știa despre mine acest individ.

Deodată, se opri din vorbit, încrucinșându-și mâinile la piept și inspectând balconul.

Inima mi se făcu atât de mică încât nici măcar nu mai eram sigură dacă mai bătea.

― Ah!

Își ridică un deget în aer, făcându-mă să tresar speriată. Își îndreptă privirea înspre mine și râse ușor.

― Te-am speriat? Greșeala mea! Scuze, scuze, dar cred că locul în care discutăm nu e chiar pe placul meu... Ce ai zice să intrăm în casă, să vorbim cum se cuvine, eventual și la un pahar de vin? 

Mi-am ridicat sprâncenele, uimită. Avea o atitudine atât de dezinvoltă. Mă făcea să mă relaxez incontrolabil în jurul său. 

Mi-am scuturat capul. Era doar o fațadă. Era doar un joc, o capcană, în care eu nu trebuia să cad în niciun caz. 

  ― Deci? Ai de gând să stai toată seara aici? Se lasă rece. Ești cam dezbrăcată, o să răcești...

― Încetează!

Urletul meu fu purtat de vântul ce se înteți brusc. Bărbatul îngheță, holbându-se la mine într-un mod inconfortabil. Se aproprie ușor până ajunse la câțiva centimetri de fața mea. 

Brusc, am început să regret faptul că mi-am deschis gura.

― Minunați ochi, Rebecca..., șopti el, aplecându-și capul, fiind la același nivel cu al meu. 

Mi-am strâns buzele într-o linie subțire, așteptând tensionată ce va face în continuare.

― Într-adevăr, ochii tăi sunt unici. Nu am văzut așa ceva în toată existența mea și te asigur că am trăit pentru foarte multă vreme. Hmm...

Stătu câteva secunde, uitându-se în continuare la mine... de fapt, prin mine, de parcă era purtat pe gânduri, uitând de mine și de lumea exterioară. Mi-am ferit privirea, simțindu-mă intimidată de comportamentul său amuzat și natural.