4.1.3. Teoria adevărului-coerenţă
În expunerea pe care am consacrat-o diferitelor variante ale teoriei adevărului corespondenţă, am subliniat obiecţiile de principiu ale lui Kant cu privire la ideea „corespondenţei judecăţilor noastre cu lucrurile luate în sinea lor" şi ieşirea pe care o întrevăzuse filosoful german - o teorie în care adevărul să derive din simpla coerenţă logică a judecăţilor. Ideea de bază a teoriei coerentiste a adevărului, idee apărată abia un secol şi ceva după Kant, este aceea conform căreia putem admite că un enunţ este adevărat în condiţiile în care este coerent (nu intră în contradicţie) cu un sistem de enunţuri anterior acceptat. Faptul că un enunţ se poate integra într-un sistem de enunţuri anterior acceptate a fost considerată o condiţie suficientă pentru a considera noul enunţ drept unul adevărat. Teoria coerentistă este, într-un anume sens, „mai minimalistă" decât teoria adevărului-corespondenţă: dacă această ultimă teorie definea adevărul drept o relaţie între un enunţ şi un fapt, implicând o serie de angajamente ontologice, teoria coerentistă a adevărului defineşte adevărul drept relaţie între enunţuri, orice angajament ontologic al acestora fiind scos din discuţie. Din acest motiv, teoria coerentistă este o teorie de ordin formal a adevărului, o teorie ce recunoaşte drept esenţă a adevărului coerenţa şi drept criteriu unic al adevărului non-contradicţia. Aşadar, orice test privind adevărul unui enunţ rezidă, în esenţă, în constatarea non-contradicţiei (sau contradicţiei) existentă între enunţul cercetat şi un sistem de alte enunţuri acceptat deja.
Respingând dualismul enunţuri-fapte şi susţinând că, în ultimă instanţă, teoriile ştiinţifice sunt doar seturi de enunţuri coerente, O. Neurath, celebrul filosof aparţinând Cercului de la Viena, pare să fi înclinat către o teorie a adevărului coerenţă. Şi Carnap a fost de acord cu o astfel de teorie asupra adevărului. Acesta credea că în ştiinţă o afirmaţie este adoptată ca adevărată dacă este îndeajuns sprijinită de afirmaţii-protocol. Neurath, totuşi, şi-a exprimat rezervele faţă de această teză carnapiană; el compara ştiinţa cu o navă aflată într-o luptă continuă cu valurile mării şi care nu poate fi ancorată în vreun port şi reconstruită de la chilă în sus. Altfel spus, enunţurile-protocol nu pot oferi o bază sigură, absolută pentru o teorie ştiinţifică deoarece este uşor de imaginat faptul că protocolul unui anumit observator ar putea conţine două afirmaţii care se contrazic reciproc; dacă acest lucru are loc în practica ştiinţifică, trebuie să se renunţe la cel puţin unul dintre enunţurile-protocol menţionate. Or, nefiind posibilă o asigurare deplină a enunţurilor de protocol la revizuire, nu este posibilă nici o asigurare deplină a teoriilor ştiinţifice în ansamblul lor.
În ciuda diferenţelor dintre cei doi în chestiunea enunţurilor de protocol, Neurath şi Carnap converg către o poziţie, în principiu, similară: „Nu există cu adevărat fapte, ci doar propoziţii". Prin urmare, stabilirea adevărului unui enunţ nu implică în nici un fel raportarea la fapte, ci doar raportarea la alte enunţuri. Un enunţ este declarat adevărat în măsura în care este logic compatibil cu alte enunţuri acceptate deja ca adevărate. Astfel, adevărul devine o noţiune sintactică, o noţiune prin care se surprinde coerenţa logică, necontradicţia dintre enunţuri.
B. Blanshard este unul dintre filosofii care au susţinut cu argumente serioase atât ideea conform căreia coerenţa furnizează cel mai reuşit criteriu ale adevărului, cât şi teza conform căreia natura adevărului este coerenţa. Să considerăm două enunţuri distincte, exemple oferite chiar de Blanshard, unul cu privire la un eveniment trecut şi unul cu privire la o stare de fapt prezentă.
(17) Burr l-a ucis pe Hamilton în duel.
(18) Pe această creangă se află o pasăre cardinal.
Aşa cum am stabilit deja, enunţurile care se referă la stări de lucruri trecute nu pot fi declarate adevărate sau false prin prisma unor criterii desprinse din teoria adevărului corespondenţă: faptul la care acestea se referă nu mai există, iar, în acest caz, ideea de corespondenţa devine lipsită de sens. În cazul enunţului (17), faptul relatat s-a petrecut de mult timp, iar nici unul dintre personajele prezente la acel duel nu mai este în viaţă pentru a putea relata care a fost deznodământul duelului dintre Burr şi Hamilton. În această situaţie, criteriul pe baza căruia putem judeca adevărul sau falsitatea acestei judecăţi este concordanţa, respectiv non-concordanţa, cu alte judecăţi referitoare la acelaşi fapt. Dacă judecata despre moartea lui Hamilton în duel este adevărată, atunci există o serie de alte judecăţi pe care le putem desprinde din presa vremii, din cărţile de istorie cu privire la acest fapt, dar şi cu privire la o serie de fapte conexe, judecăţi care ar forma un întreg coerent şi cu care judecata (17) nu ar intra în contradicţie. Dacă judecata în cauză ar fi falsă, ea ar intra în contradicţie cu judecăţile extrase din surse autorizate cu privire la tabloul faptelor din acel loc şi din acea vreme. Criteriul acceptării judecăţii (17) ca fiind adevărată este coerenţa cu o serie de judecăţi ce formează un întreg necontradictoriu.
