Funeralii

Începuturi

  Am deschis ochii pe lume în anul 1864 când mama mea Gertruda, o tânără dăscăliță englezoaică mi-a dat viață în reședința unui anume domn și distins gentleman, după cele auzite, Ivan Solovyov. Copilăria mea în casa stimatului a fost una tipică. În lipsa afecțiunii mamei mele, care și-a dat duhul în urma unei hemoragii provocate la nașterea mea, am sfârșit cu o atitudine irascibilă și impasivă la sentimentele si afecțiunea celor din jur. De multe ori obișnuiam să chinui termite și chiar pisica Lena, nume uman ce îi oferea acesteia o imagine machiavelică si demonică în ochii micuțului orfan. Lena a sfârșit în dinții unei vipere siberiene aduse de un frate al domnului Solovyov în jurul sărbătorii de Crăciun. Nina, fata cea mică a Stimatului, m-a privit mereu cu ochi îndoielnici si cred că până în ziua de astăzi mi-a dat culpabilitatea acestui fapt. Până la urmă, nimeni altcineva nu mă bănuise și nimeni altcineva nu ar fi știut că întreadevăr eu lăsasem vipera liberă.

  Mi-am înecat timpul cu hrănitul corbilor și cititul cărților cu basme germanice mitologice. Firea mea melancolică si flegmatică nu promitea a fi nici un deranj la adresa reședinței Solovyovilor, iar domnul Ivan părea a fi profund implicat in educarea si instruirea mea, observându-mi calitățile mele umanistice cât si cele matematice. Pe de o parte, la vârsta de opt ani, firul vieții mele avea sa ia o turnură dramatică si tragică, având in vedere detaliile ce le voi oferi după câteva paragrafe. La data de douăzecișipatru septembrie 1872, domnul Solovyov primește o scrisoare de la mama răposatei mele mame, bunica mea, Emily Dough. La sosirea mea în Londra aveam sa aflu răspunsul acestei scrisori de la însăși bunica mea care mi-a înmânat scrisoarea cu o privire de dispreț: „Rușine!” spuse într-o limbă pe care abia peste patru ani aveam să o stăpânesc. Cunoștiințele mele în limba engleză erau limitate considerabil, asa că abia peste doi ani am fost capabil sa descifrez ce tatăl meu, Ivan Solovyov i-a transmis bunicii mele:

       „Dragă Emily,

     Îți vei primi nepotul cât mai curând posibil. Voi trimite de-asemenea o sumă considerabilă prin prietenul meu, Vladislaw, sumă ce va acoperi toate costurile necesare intreținerii cât și educației băiatului. Pentru orice alte necesități, ia legătura cu Vladislaw. Adresa sa se află pe plic din moment ce l-am rugat să îți transmită el aceste cuvinte din cauze lingvistice cât și una de-a dreptul delicată. Aș rămâne îndatorat dacă nu ai mai apela la adresa acestei reședințe… Te implor!

    I. Solovyov”

  Nu am simțit șoc atunci când am aflat adevărul despre existența si indentitatea mea ascunsă, ci un sentiment de eliberare completă din sânul nesiguranței în care mă aflam și recunoștiinței nemărginite ce i-o purtam tatălui meu atunci când „nu era tatăl meu”. Încercam să îmi arăt destoinicia de fiecare dată în casa Solovyovilor, acțiune ce, consideram eu, îmi caștiga meritul de a locui împreună cu acești oameni benevoli și de a beneficia de tot ceea ce mi se oferea, chiar dacă mama mea nu era decât o slujbașă a domnilor. Simțeam acum că nu mai am nici un motiv să îmi continui studiile, având în vedere și neglijența bunicii mele, care părea să mă disprețuiască, deși mă recunoștea ca fiind nepotul ei, fapt ce îi oferea un statut anume în lista mea de care Ivan Solovyov nu s-a bucurat decât începând cu anul 1882, când o declarație de la un respectabil moșier rus din Novgorod scutură lumea mondenă a Rusies cât și a Angliei.

  Tatăl meu, decedat la data de doi februarie 1882, îmi lăsa respectabila sumă de un milion cinci sute de mii nouă sute șaptezecișipatru lire și optzeci de șilingi, acțiune ce nu întârzie să stârnească scandal în familia Solovyov. Ivan Solovyov făcu publică întreaga poveste amoroasă a sa cu dascăla copiilor săi mai mari, Sasha si Maya. După o săptămână de la moartea răpostatului, aveam sa primesc de la acesta o scrisoare în care afirma „(…) iar pe regretata ta mamă, Gertruda Dough, am iubit-o mereu. Numai pe ea.” Ivan Solovyov îmi transmise și încurajări în privința educației mele fiind la current cu dezinteresul meu creascând pentru aceasta și îmi sugeră o carieră „profitabilă“ în finanțe. Din păcate familia Solovyov nu mi-a permis să iau parte la funeraliile tatălui meu, având mai apoi ocazia sa îi vizitez locul de veci abia în anul 1900. Două luni după înmormântare, Milla Solovyov, soția lui Ivan Solovyov s-a sinucis cu otravă în urma durerii si dezamăgirii provocate de afirmațiile tatălui meu. „Mai bine înecată cu pământ in iad, decât în rușine printre voi, dragilor.” scrise în scrisoarea de adio de care am luat cunoștiință de la fiul mijlociu, Sasha Solovyov, în anul 1898, când l-am rugat sa ne facă o vizită mie si soției mele, Rose, în Londra. Mi-am exprimat sincerele regrete cu privire la existența mea discordantă. “Mereu ai fost fratele meu știi asta. Ai meritat fiecare rublă de la tata acum douazeci de ani. Sper să ne revedem curând. Cu bine, dragul meu frate!” Ne-am împreunat măinile ca cei mai buni prieteni. În următoarea zi, în drum spre Rusia, a fost ucis în urma unui jaf.