Sirenele ambulanței erau asurzitoare. Lumina discontinuă dată de girofar spărgea pe alocuri întunericul nopții, în compania lunii pline și a vântului de vară.
Vedeam o mulțime de oameni care se agitau în jurul meu, o auzeam pe Amy plângând în hohote pe cealaltă parte a străzii. Simțeam masca de oxigen, mulată ușor dar ferm pe fața mea, în asa fel încat sa imi cuprinda simultan nasul și gura. Brațele îmi stăteau strâns legate cu curele din piele de targa de metal, iar picioarele mi se mișcau necoordonat, aproape haotic.
Sudoarea îmi curgea de pe frunte până la linia maxilarului, picurând apoi pe pieptul meu, lăsat la vedere de cămașa albă de bumbac. Mâinile începeau să-mi amorțească, și deși insistam să îmi mișc degetele, îmi pierdeam încet simțul lor. Pupilele mele erau dilatate la maxim, atât de mult încat negrul concentric aproape că înghițise cu totul aura castanie a ochilor. Bretonul întunecat mi-era ud si răsfirat pe frunte, ca o pată pe salteaua albă pe care eram întins.
Fără ca eu măcar să realizez, mă aflam dintr-o dată în ambulanță, cu Amy lângă mine, ținându-mă strâns de mână. De după umărul ei, Leo mă privea îngrijorat, parcă încercând să-mi spună ceva din acea simplă privire.
Paramedicii își agitau mâinile deasupra mea și vorbeau într-un argou medical, străin pentru mine. Îmi era greu să mă concetrez pe chipul cuiva, așa că mi-am fixat privirea pe tavanul ambulanței.
Brusc, mașina se opri si ușile se deschiseră larg, iar asistenții în salopete roșii cu benzi reflectorizante ieșiră și traseră targa după ei. Eram în mișcare, mă simțeam ca într-un vis, acel vis în care te temi atât de mult, și îți dorești să fugi cât mai departe, dar nu poți. Ca și cum creierul nu ți se coordonează cu restul corpului, ca două piese independente, dar inutile.
Cu coada ochiului vedeam cum lucea în luminiile neoanelor inelul de la mama, așezat pe inelarul mâinii drepte, puțin larg. Îmi plăcea asta, iar adesea când eram agitat îmi plăcea să îl învârt pe deget urmărind cursul inscripției.
Amy si Leo veneau in urma mea, el ținând-o protector la piept in timp ce înaintau după targă. Două uși mari de sticlă se deschiseră în fața noastră, și o infirmieră îi opri pe cei doi:
-Până aici aveți voie!
-Nu...nu! Nu intelegeți, este prietenul meu, trebuie să fiu cu el, trebuie sa fiu acolo pentru el! țipă isteric Leo, în timp ce Amy stătea cu palmele apăsate peste buze, oprindu-și hohotele de plans.
-Îmi pare rău domnule, dar nu aveți voie, asistenta vorbi, cuvintele ei pierzându-se în adrenalina momentului.
Ei au răm.as să mă conducă, cu privirile zbuciumate, atingând disperarea, până ce ușile se închiseră
