Încă te iubesc (Zayn Malik & Selena Gomez FanFiction)

Prefaţă.

Îmi pare rău dacă o să mai găsiţi greşeli gramaticale (mai mult ca sigur sunt), însă imediat cum voi termina cartea, voi edita. 

Lectură plăcută şi sper să vă placă conţinutul cărţii! 

Prefaţă 

Simt cum razele fierbinţi ale soarelui îmi gâdilă faţa, ceea ce mă fac să îmi ascund faţa în cearceafurile frumos mirositoare şi să îmi întind mâinile pe părţile laterale ale corpului meu. Somnul meu nu a fost unul plăcut şi odihnitor absolut deloc, având în vedere că aseară am ajuns târziu acasă şi că părinţii mei mi-au spus că au să îmi spună ceva ce părea foarte grav. Nu am dat importanţă acestui lucru, căci mai mult ca sigur ştiu despre ce este vorba, dar chiar şi aşa, e ceva de care nu îmi mai pasă. M-am obişnuit să stau singură cu zilele şi lunile.

Îmi deschid uşor pleoapele, după care trag aer în piept, hotărându-mă totuşi că ar fi timpul să mă ridic din culcuşul moale şi confortabil. Mă poziţionez în şezut, ducându-mi una dintre mâini la ochi, începând să îi frec. Scap un suspin, văzând că soarele e sus şi că se anunţă a fi o zi frumoasă. Piciorul meu drept face contact cu parchetul lucios şi rece, simţind cum pielea îmi tremură, îndreptându-mă cu grijă spre dulapul cu haine. Trag la nimereală un maiou şi o pereche de pantaloni scurţi, o lenjerie intimă de culoare neagră şi un prosop alb, paşii conducându-mă spre uşa de la baie. Apăs pe clanţă, după care o încui, lăsând hainele pe măsuţa pe care obişnuiesc să îmi ţin produsele cosmetice.

Intru în duş, dar nu înainte de a prepara apa. Pun un picior în cabina acestuia, intrând mai apoi cu totul. Zâmbesc când simt cum apa fierbinte mi se contopeşte cu corpul, făcându-mi corpul şi muşchii să se relaxeze treptat. Peste câteva momente, îmi torn puţin lichid vâscos în palmă, începând să îmi frec părul lung şi mătăsos. Mirosul de mentă îmi inundă simţurile, lăsându-mi mai apoi capul sticla duşului, simţind cum apa m-a înmuiat de tot.

După douăzeci de minute – maxim –, decid că e timpul să ies. Îmi înfoşor corpul cu prosopul lung şi alb, îndreptându-mă spre chiuvetă pentru a îmi spăla dantura perfectă. Îndepărtez aburii de pe oglindă cu un şerveţel, uitându-mă la propria-mi reflexie, scăpând un oftat. Ar trebui să fac o schimbare rapidă, că nu se mai poate aşa. Poate sunt şi ieşirile târzii şi nopţile nedormite, şi cu siguranţă de aici mi se trag cearcănele şi pungile de sub ochi. Îmi muşc buza, turnând apoi puţină pastă pe periuţă, începând să îmi spăl dinţii. Închid robinetul, dându-mi apoi prospul la o parte, ştergându-mi picurii de apă rămaşi pe corp, inclusiv pe păr. Îmi trag lenjeria intimă pe mine, mai apoi maioul şi pantalonii scurţi. Aplic un machiaj natural feţei, ieşind din baie, dar nu înainte de a mă asigura că totul e pus la punct. Se aude gălăgie de afară, ceea ce mă face să îmi ridic sceptică o sprânceană, punându-mi semne de întrebare de unde a provenit acel sunet.

Dau draperiile la o parte, soarele stricându-mi raza vizuală, ceea ce mă determină să mă dau în altă parte, continuând să admir ceea ce am văzut. Un grup de copii, copii care par să nu aibă mai mult de cinci ani se află în fosta grădină a doamnei Gomez, făcându-mă să zâmbesc, în timp ce amintirile mă copleşesc. Îmi e atât de dor de Nina, îmi lipseşte compania ei atât de tare, încât simt că nu mai pot. A fost şi va rămâne mereu în inima mea, şi îmi doresc atât de mult ca într-o bună zi să o revăd... Probabil nu se va întâmpla, însă bunica mereu m-a învăţat să nu pun pesimismul pe primul loc, ci optimismul, şi poate că... se va întâmpla.

Trag aer în piept, după care ies din cameră, mergând cu paşi lenţi spre living. Se aud voci, ceea ce înseamnă că mama şi tata s-au trezit cu mult mai devreme decât mine. Mirosul de cafea ce se simte până în capătul holului mă face să zâmbesc, neavând răbdare să ajung jos. În câteva minute ajung în living, privirea intersectându-mi-se cu a tatei, văzând că zâmbeşte cu gura până la urechi, fapt ce mă face să îl copiez.

— Bună dimineaţa, familie, chiţăi, auzindu-i pe amândoi râzând. Fug spre bucătărie, punându-mi într-o ceaşcă puţină cafea, devorându-mă în câteva momente. Mă aşez la masă, privindu-l curioasă pe tata, vrând să aflu odată pentru totdeauna ce era aşa de important să îmi spună. Mai sorb o gură de cafea, auzindu-l apoi murmurând ceva.

— Scumpa mea, pari foarte fericită, spune mama, în timp ce îmi pune o mână pe umăr. Îi arunc un zâmbet, deschizându-mi apoi gura pentru a îi răspunde la ceea ce mi-a spus, chiar dacă nu e o întrebare în totalitate.

— Petrecerea ce a dat-o Jake aseară a fost grozavă şi am cunoscut câţiva oameni noi, spun. Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat încât a trebuit să mă trezesc la ora asta? continui eu, încrucişându-mi braţele la piept. Mama îi aruncă o privire pe furiş tatei, dar o observ, ceea ce îmi fac nervii să o ia la goană, dar cu toate astea rămân calmă.

— Eu şi cu mama ta am hotărât că cel mai bine pentru tine e să-ţi continui studiile în Marea Britanie, având în vedere că acolo sunt mai multe oportunităţi pentru tine, vorbeşte tata, făcându-mă să mă ridic nervoasă de la masă. Dau cu pumnul în aceasta, câteva mere căzând din coşul de fructe.

— Nu îmi vine să cred că îmi faceţi asta! ţip. Cu ce v-am greşit încât să mă trimiteţi acolo? De ce vreţi să îmi distrugeţi viaţa de tot? continui eu, având tonul mult mai ridicat. Tata se ridică la rândul lui de pe scaun, uitându-se la mine cu o privire soră cu moartea. Îngit în sec, frica punând stăpânire pe mine. Niciodată nu i-am văzut această latură şi pentru prima dată în viaţă, mi-e frică de el, dar cu toate astea, ştiu că nu mă va răni.

— Alex! ţipă la rândul lui. Nu vreau să aud nici un cuvânt. Decizia a fost luată deja şi e spre binele tău. Mâine dimineaţă o să pleci acolo şi cu asta am terminat-o, continuă el. Şi cu Jake am să vorbesc personal, să nu te mai ia cu el la petrecerile acelea deocheate.

— La naiba tată! spun. Am optsprezece ani, de ce luaţi voi decizii în locul meu? continui, lacrimile începând să îşi facă apariţia pe faţa mea.

— Dispari la tine în cameră! îi aud vocea mamei, şi în acest moment îmi vine să sar la gâtul eu. De ce până acum nu a spus nici un cuvânt şi acum brusc pare atât de interesantă? De ce uneori am impresia că ea nu e mama? Grr, îi urăsc atât de tare!

Îmi iau cana cu cafea, băută pe jumătate, luând-o apoi la fugă spre camera mea. În câteva momente ajung în camera mea, trântind uşa în urma mea, în timp ce mă las pe aceasta. Încep să plâng, simţind cum o durere infernală de cap îşi face simţită prezenţa în corpul meu, dar cu toate astea, continui să plâng. Viaţa mea a fost, aparent perfectă, până ca părinţii mei să ia această decizie, care după mine e una groaznică. Şi dacă voi pleca, oare cum mă voi descurca într-un oraş atât de mare? Într-un oraş pe care, deşi, am vrut să îl vizitez atât de mult, pericolele par să fie la tot pasul?

Acum, tot ce îmi mai rămâne de făcut e să sper. Să sper că nu voi păţi nimic şi că voi fi bine.