Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde
Robert Louis Stevenson
Poveste despre o anume usa
Domnul Utterson, avocatul, era un barbat cu infatisare aspra, neinduplecata, a carui figura nicicand nu fusese luminata de un zambet. Era distant, zgarcit la vorba si greoi in exprimare, retinut in a-si dezvalui sentimentele, slabanog,inalt, neinteresant, mohorat, cu toate acestea, oarecum placut. La intalnirile cu prietenii, cand vinul se dovedea a-i fi pe plac, o licarire profund umana ii stralucea in priviri; ceva ce, intr-adevar, nu se regasea niciodata in felul sau de a vorbi, dar razbatea, nu numai in astfel de semne tacute ale chipului sau, ci mai ales si mai pregnant in actiunile sale. Era sever cu sine; bea gin, cand era singur, pentru a-si inabusi inclinarea ce-o avea catre rodul viei. Cu toate ca-i placea teatrul, nu mai pusese piciorul in vreunul de 20 de ani. Avea in schimb o toleranta recunoscuta fata de altii; se minuna, uneori aproape cu invidie, de marele potential de energie consumata in nelegiurile lor, si in toate cazurile grave era inclinat mai degraba sa ajute decat sa condamne. „Inclin spre erezia lui Cain" obisnuia sa spuna intr-un mod oarecum nostim, „Il las pe fratele meu sa se duca dracului in felul sau". In felul acesta era menit sa dea cea din urma iertare respectabila si cea din urma influenta buna in vietile unor oameni, ce se duceau de rapa. Si unor asemenea oameni, cat timp erau musafiri in locuinta sa, niciodata nu le arata vreo umbra de schimbare in modul sau de a se comporta cu ei.
Fara indoiala ca o astfel de atitudine i se potrivea domnului Utterson, deoarece, in cel mai bun caz, era neostentativa, si chiar si amicitia lui parea intemeiata pe aceiasi atitudine crestina a intelegerii. Este caracteristic pentru un om modest sa-si accepte cercul de prietenii asa cum i-a fost daruit de catre soarta; si astfel se comporta si avocatul. Prietenii sai erau cei de acelasi sange cu el sau cei pe care ii cunostea de foarte multa vreme; sentimentele lui, precum iedera, cresteau in timp, fara a presupune anumite calitati ale persoanei careia ii erau adresate. De aici, fara indoiala, si legatura ce-l unea de domnul Richard Enfield, ruda sa indepartata si cunoscutul om de lume. Pentru multi era greu de inteles ce anume ar putea sa vada cei 2 unul la celalalt sau ce subiect comun ar putea gasi. Cei care ii intalnisera in plimbarile lor povesteau ca cei 2 nu scoteau nici o vorba, ca pareau plictisiti si ca salutau cu vadita usurare aparitia vreunui prieten. Cu toate acestea, cei 2 barbati pretuiau cel mai mult aceste hoinareli, considerandu-le bijuteria fiecarei saptamani, si, nu numai ca lasau deoparte ocaziile de distractie, dar rezistau chiar si apelurilor profesionale, tocmai pentru a se bucura neintrerupt de aceasta atractie saptamanala.
Intr-una din aceste plimbari fara tinta s-a intamplat ca drumul lor sa treaca printr-o strada laturalnica, dintr-un cartier aglomerat al Londrei. Strada era mica si oarecum linistita, dar in zilele lucratoare aici se desfasura o intensa activitate comerciala. Se parea ca toti locuitorii ei o duceau bine si, in acelasi timp, erau dornici de inavutire, astfel ca se intreceau afisand, cu dichis belsugul castigurilor; fatadele pravaliilor se insiruiau de-a lungul strazii precum sirurile de precupete zambitoare, imbiind trecatorii sa se apropie. Chiar si duminica, zi in care-si ascundea farmecele mai izbitoare si zacea aproape fara trecatori, straduta stralucea, in contrast cu vecinatatea-i posomorata, precum un foc in padure; si cu obloanele-i proaspat vopsite, cu alamurile-i bine lustruite si pretutindeni raspandita-i curatenie si nota de voiosie, atragea si incanta imediat privirea trecatorului.
La 2 usi departare de unul dintre colturi, pe partea stanga, mergand spre est, sirul era intrerupt de intrarea intr-o curte; si chiar in acel loc, o gramada sinistra de zidarie isi vara coama in strada. Era o cladire cu 2 nivele; nu se zarea nici o fereastra, nimic altceva decat o usa la catul de jos si fata oarba a unui zid decolorat in partea de sus; si fiece trasatura dezvaluia semnele unei delasari respingatoare si indelungate. Usa, neavand nici clopot, nici ciocanel, era arsa si murdara. Vagabonzii se aciuau in santurile ei si-si aprindeau chibriturile frecandu-le de tabliile sale; copiii se jucau pe trepte, ier pe ornamentele-i sculptate, scolarul isi incercase taisul briceagului; si timp de aproape o generatie nimeni nu se ivise pentru a-i alunga pe acei oaspeti de pripas sau pentru a repara stricaciunile facute de acestia.
