CAPITOLUL 1: O intalnire (ne)asteptata...
-Madalina! Hai sa mergem, este deja seara!
Stiam ca o sa ajunga peste mult, mult, foarte mult timp, asa ca m-am asezat pe o buturuga sa revad fotografiile pe care le facusem in acea zi.
Ma aflam in padure cu prietena mea cea mai buna, Madalina. Cum era vara, noi eram nerabdatoare sa exploram padurile virgine ale muntilor din apropierea unei vile ce apartine Madalinei(a primit-o mostenire de la bunica ei).
Regele cerului se ineca printre munti, lumea capatand o nuanta sangerie. Cateva pasari triste si speriate ii cantau melodia de adio. Un vant cu miros salbatic cerea tuturor un moment de solemnitate. Parca ma aflam intr-o lume feerica...
Toata aceasta atmosfera de basm a fost ciopartita de aparitia neasteptata a unui lup cu trupul mladios si cenusiu. Ochii lui reflectau toata pacea intregii zile senine ce aproape se scursese.
Aceasta era prima mea intalnire cu un lup. Putea fi bineinteles si ultima... In numai 5 secunde, el imi putea elibera sufletul de trup, oferindu-mi sansa sa alerg fara oboseala prin Univers si sa scap de nebunia rautatii oamenilor...
Incetisor, animalul se apropia de mine. Ii simteam caldura respiratiei. Imi adulmeca genunchiul.
-Nu esti rau, nu-i asa? l-am intrebat eu, uitand de barierele lingvistice care ne desparteau.
Am intins usor mana pentru a-l mangaia, dar s-a dat imediat inapoi. O cascada nevazuta ii umplea ochii de ura. Atat de multa ura...
M-a indurerat privirea sa... Nu imi venea sa cred ca si animalele avea asemenea sentimente josnice... ,,De ce?" imi venea sa il intreb...
Deodata, de undeva din spatele meu, un tanar sarise si ajunsese in doar o secunda intre mine si fiara. Tinea in mana un cutit ascutit si lucios.
Nu doream sa vad cruda scena. Mainile ce imi acopereau ochii erau binevenite. Reactionasem mai repede decat ma asteptam.
-Nu, nu de data asta! tipase furios, indurerat si tulburat tanarul.
Schelalaitul jalnic al lupului se auzea acum de departe. Adolescentul iesise victorios.
Capitolul 2: Eroul
-L-ai ranit grav? Spune-mi ca nu e pe moarte! O sa se vindece repede? Daca o sa se infecteze sau...
-Linisteste-te! O sa-si revina!... imi zise el, dorind sa ma linisteasca.
-Scuze, doarc ca... sunt ingrijorata (si confuza)...
-Cum poti vorbi asa despre fiara aia? A incercat sa te omoare! Tu stii cate fiinte a omorat pana acum? Este un lup, un criminal, un...
-Dar face parte din natura. Asta e! Oamenii mereu i-au vazut ca un pericol, aduncandu-i in pragul disparitiei! Si suntem si noi vanatori, criminali! (Noi) am ucis atatea specii... ii spuneam eu tulburata.
-De acord, dar ei sunt sadici... Vor sa-ti guste sangele si te fac bucati...
Un moment de tacere apasatoare se lasa intre noi. Aveam opinii diferite, dar era totusi... salvatorul meu.
-(Imi pare rau, dar...) Uff... Multumesc!
-Pentru ce? spuse el nedumerit.
-Nu este evident? M-ai salvat! Iti raman datoare... pe viata! spusesem eu zambind, incercand sa alung socul ce ma invaluia usor cu o mantie invizibila. Insa tot nu imi vine sa cred... Avea o privire asa de calma, dar trista...
Tanarul, auzind ce tocmai am spus, mi-a aruncat o privire ce ma facu sa tremur. Era de gheata, rece, dar calda, de otel, plina de ura, dar si de dor si de compatimire(?!)... Ochii sai de un albastru intens parca aveau acum un luciu metalic. Ochi de metal...
Racoarea puse stapanire pe padure. Inca putin si soarele se ducea de tot.
-Brr! Vine noaptea...(Unde o fi Madalina?! imi ziceam eu in gand).
-Cred ca iti este frig... Poftim, ia hanoracul meu. Este calduros. spuse el putin stangaci.
-Aaaa... Multumesc!? Dar... Esti sigur?
Salvatorul imi oferi un zambet cristalin in loc de raspuns.(,,Da, sunt sigur! Pastreaza-l!).
Am inceput sa scotocesc prin buzunarele obiectului vestimentar pentru a ma asigura ca tanarul nu si-a uitat nimic. Intr-adevar, erau goale. Nemaiputand suporta ,,gerul" verii, l-am luat pe mine(hanoracul, normal). Mentolatul miros de conifere al hanoracului ma trezi din starea de reverie.
Dorind sa nu imi uit salvatorul, l-am privit atent. Hmm... Cred ca era un fan rock deoarece era din cap pana in picioare negru. Tenisi negri, blugi negri, tricou negru, un medalion(cu un lup!)... Chiar si parul sau (aranjat in stilul caracteristic rockerilor) era de un negru intens. Eh, avea si suvite albastre... Chiar si hanorocul pe care mi l-a daruit era negru, dar traversat de o sageata albastra. Pielea lui alba ca spuma laptelui fierbinte contrasta cu intreaga tinuta.
Din departare se auzea un murmur. Nu puteam deslusi de la ce sau cine provenea, dar se parea ca el mi-a luat-o inainte:
-Cred ca e prietena ta... imi zise el putin dezamagit.
-Da, e Madalina...(zambeam... acum ii puteam deslusi vocea, dar tot nu intelegeam ce spunea).
-Te striga... spuse el cautandu-mi privirea...
-Laura! Nu o sa iti vina sa crezi ce am vazut! Scuze ca am intarziat cam... Oah! O ora!? zicea ea din departare.
O intelegeam. Asa era ea. Intotdeauna intarzia mult.
-Trebuie sa plec... Ai grija de tine, Laura! imi spuse el pe un ton grabit.
-Stai. Vreau sa mai stai. Nici macar nu stiu cum te numesti.
-Nici macar nu stiu cum te numesti...
-Dar eu stiu cum te cheama.
Privirea de otel ii revenise. Chiar trebuia sa plece...
Parca imi citise gandurile pentru ca:
-Nu-ti face griji! Ne vom reintalni! Iti promit!
Am privit cum se departa incet. S-a uitat inapoi sa imi faca semn (de la revedere) cu mana, dar dupa cateva clipe, misterul naturii l-a inghitit... dintr-o data...
