Eroi de brumă

Bunavointa

                     Toti oamenii vor sa fie eroi. Asta ne dorim toata viata. Fie ca vrem sa detinem puterea de a nu ne imbolnavi niciodata, de a avea mereu portofelul plin sau de a-i ajuta pe oameni sa ajunga pe calea cea dreapta, noi speram sa depasim bariera ordinarului si a mediocritatii si sa fim speciali. Pentru asta invatam, pentru asta muncim, pentru asta ne trezim in fiecare dimineata.

                     Un astfel de erou vagant si admirabil s-ar fi putut naste si in aceasta zi, insa universul a vrut sa ne readuca aminte cat de efemere si fragile ne sunt vietile.

                   Ma plimb pe strazile inguste ale micului meu oras si ganduri abstracte despre supereroi si puteri inimaginabile imi invadeaza mintea. Soarele a apus demult, iar felinarele puse la fiecare colt de strada nu reusesc sa-mi ofere un sentiment de siguranta. 

                Aud zgomote in fata si grabesc pasul. Par a fi niste gemete sfarsite care cer indurare. Sunetele se accentueaza. Ii vad. Sunt trei la numar, mari, amenintatori, cu o musculatura dezvoltata. Fiecare poarta un tatuaj identic pe incheietura mainii stangi reprezentand un sarpe incolacit in forma simbolului infinitului. Imi amintesc ca am vazut acest simbol intr-un ziar, politia prinsese un traficant de droguri, doar un distribuitor, nu unul dintre capii retelei.Cei trei par a fi incoltit pe cineva. Privirile lor vindicative tintuiesc biata victima la perete fara ca aceasta sa schiteze vreun gest de riposta. 

                    Ma apropii incercand sa fiu cat mai silentios si ma ascund in spatele unor tomberoane la cativa pasi de grupul de vandali. Oricant as incerca nu-mi pot stapani imaginatia care ia locul sangelui rece si logicii. Astfel ma gandesc ca daca as fi fost invizibil m-as fi putut strecura chiar in mijlocul lor, biruindu-i cu usurinta fara ca acestia sa stie vreodata ce i-a lovit. Sau poate daca as fi avut darul zborului si as fi luat in zbor victima salvand-o de agresorii sai. O a treia varianta ar fi fost sa am o forta supraomeneasca si printr-o singura lovitura sa-i fac pe atacatori sa se indrepte spre catharsis si sa renunte la a mai speria inocentii.

                    Imi ia doua secunde sa ma rup din vraja imaginatiei. Nu mai este timp, daca nu intervin victima va avea de suferit o soarta crancena. Numerele sunt in favoarea lor, insa doi contra trei sunt sigur ca le putem tine piept. Trebuie sa actionez, asa ca sar in spatele lor si intr-o clipa sunt intre ei si victima. Imi dau seama ca il cunosc. Invata la acelasi liceu cu mine. Nu ii cunosc numele, insa stiu ca are o reputatie proasta printre elevi. Din cate stiu sta doar cu tatal lui care este un alcoolic, asa ca baiatul apeleaza destul de des la anumite prafuri si pastile interzise. Insa nu regret ca am intervenit, nicio fiinta nu merita sa fie chinuita.

           Dar ce face? Fuge? Baiatul, colegul meu, cel pe care incerc sa-l salvez, profita de diversiunea pe care o reprezint si fuge in aleea intunecoasa, insa eu nu am aceeasi varianta. Eu sunt cel incoltit acum, victima fara aparare. In timp ce incasez ploaia de lovituri ma gandesc cat de utila ar fi fost o superputere in aceste clipe, oricat de neinsemnata, sau poate putina bunavointa, e tot ce am nevoie.

                 Sunt sigur ca editia de maine a ziarului locat imi va atribui o poveste emotionanta, poate chiar printre primele pagini. Mama va citi articolul cu ochii in lacrimi, luandu-si adio de la trupul meu neinsufletit din care va pieri ultima farama de caldura.

                  Vor sti ei vreodata ca in ultimele mele clipe, tot ce am avut in inima a fost bunavointa?