Turnătorul

Prolog

 

VÂNTUL DE SEPTEMBRIE TÂRZIU ARUNCA PRIMELE FRUNZE CĂZUTE ÎNTR-UN VÂRTEJ amețitor, din care nu puteau ieși decât dacă intervenea un obstacol în calea lor. Frigul deja se instalase în inimile oamenilor, făcându-i să aibă sentimente contrare față de absolut orice: ființele iubite, fapte de zi cu zi sau adevăruri generale. Pe ei, toamna îi transformase în făpturi nostalgice, dorindu-și să se întoarcă în trecutul apropiat și să îl retrăiască într-o buclă infinită.

Pe o bancă retrasă din singurul parc din oraș, Gary își sufla în palme aer cald ca să se încălzească. Față de puținii oameni care treceau pe lângă banca lui, îi aruncau o căutătură stranie, ca să se asigure că nu era o stafie, ci un om ce stătea chircit pe bancă, apoi plecau cu nasul în vânt, revenind cu mintea la problemele lor, el nu se schimba absolut deloc. Mereu simțea același set de sentimente îngreunându-i oasele.

Se simțea mizer și singur, abandonat într-un loc putred, amar și rece pe care numai el îl putea vedea. Alte sentimente în afară de acestea erau auxiliare, inutile, o grijă în plus de a fi adoptate. Nu voia să se complice, și nici nu avea nevoie de așa ceva. Deja parcurgea un drum cu serpentine și fără intervenția lui.

Nu mai avea țigări, căci cutia din metal în care le ținea era goală. Nu mai băuse de câteva ore bune. Într-un fel, era alarmat. Un trecător grăbit și complet nenorocos ar fi putut să fie oprit de Gary, care și-ar fi pus mâinile pe umerii lui și i-ar fi zbierat fragmente cheie din întregul blestem. Așa ceva nu se putea petrece, nu când creierul nu îi ajunsese terci. Pe de altă parte, era liniștit, deoarece nimeni nu s-ar fi apropiat de el.

Nu era o prezență prea plăcută de obicei. Nu prea îi plăcea să vorbească dacă nu era intrebat, iar întrebarea aceea să fie precisă și concisă. Însă se putea controla în acest fel numai cu distragerea lui cea de toate zilele. Altfel, ar fi tremurat ca un schizofrenic și ar fi tremurat din toate încheieturile, așa cum o făcea acum. Buzele îi erau întredeschise și mimau spunerea unui singur cuvânt, o mantră chinuitoare, ce îl lăsa livid.

Frică.

Asta simțea de fiecare dată când un nou diapozitiv apărea. Se schimbau aproape zilnic, uneori erau câteva în parcursul câtorva ore. Însă fiecare îi lăsau miros de metal depunându-se pe nări, ochii ieșiți din orbite și acel sentiment.

Frica îl paraliza, uneori zeci de minute după terminarea diapozitivului. Nu se putea mișca, ci doar se uita în gol și se concentra pe țiuitul din urechile lui. După aceea, ar fi fumat o singură țigară, urmărind cu maxim interes fumul ce ieșea din ea.

Și totuși, un simplu sentiment îi definea întreaga viață, iar o oroare mai mare ca aceasta nu putea exista.

Se ridică de pe bancă, cu mintea pierdută undeva după nori și se îndreptă spre cinematograf. Deși un loc aparent neinteresant, acolo își petrecea veacul. Era slujba lui, până la urmă. Aflat nu departe de teatru, cinematograful din oraș era la o mică distanță de faliment. Singurul lucru ce îl ținea în viață erau adolescenții, ce în lipsă de alte activități interesante, veneau la film pentru a-și umple două ore de falsă existență.

Nu era nimic impunător la exteriorul acesteia, observă încă o dată Gary în timp ce trecea pragul cinematografului. Era o simplă clădire cu ferestre din tavan până la podea, acoperite cu perdele grele închise la culoare. Sala în care intrase, în schimb, năruia orice idee de normalitate a clădirii. Postere cu filme erau lipite de pereți, iar o copertină roșie acoperea intrarea către sala principală de proiecție.

Cu pași rapizi, ajunse în fața ușii angajaților de la ghișeu. Căută cheia timp de un minut prin buzunare, apoi o introduse în yală. Aceasta se deschise cu un clinc zgomotos, iar Gary apăsă pe clanță. Inhală aerul dinăuntru și se simți din nou acasă, căci locul unde dormea de abia putea fi numit astfel.