ACHILLES SE ÎNTOARCE
" Nu-mi mai amintesc ultima seară în care părinții să nu se fi certat.
Nu-mi mai amintesc ultima cină luată în familie, fără urlete. Fără cuvinte grele aruncate, unul la adresa altuia, printre gurile de vin.
Nu-mi amintesc nici de ultima palmă pe care mama i-a dat-o tatei.
Nu-mi amintesc nici de ultima oară când s-a închis în dormitorul ei plângând. Nici de ultima oară când am simțit că am o familie.
Nu-mi amintesc de ultimul zâmbet pe care tata mi l-a oferit, unul care să nu fie fals sau forțat.
Nu-mi amintesc ultima noapte în care am adormit fără să plâng.
Nu-mi mai amintesc nici cum sună glasul mamei, pentru că în ultima vreme este mai mereu plecată.
Îmi amintesc însă cum te-am cunoscut. Cum m-ai salvat de la o bălăceală în fântâna mall-ului atunci când blondele alea sclifosite n-au văzut pe unde merg.
Îmi amintesc cum ne-am împrietenit, cum ai devenit cel mai bun prieten al meu, Achilles.
Îmi amintesc toate detaliile acelei seri reci de vară.
Îmi amintesc totul despre noi.
Încă mai sper să existe un noi, Achilles.
Eu nu o să renunț la tine, și știi cât de încăpățânată pot fi. Poți să mă respingi, să mă alungi și să îmi spui că mă urăști. N-o să renunț. Deși nu știu cum să fac să mă apropii măcar puțin de tine.
Uneori mi-aș dori să faci primul pas ca să-i fac eu pe restul nouăzeci și nouă și, la finalul drumului, să fim iar amândoi.
Nu te pot obliga, însă, să faci acel pas. Deja ai făcut prea mulți pentru noi și acum este rândul meu.
Este rândul meu să lupt pentru tine, Achilles.
Știu, ți-am scris numele de trei ori, dar am nevoie să îl scriu. Să îl șoptesc. Să îl spun în fața oglinzii doar ca să îmi demonstrez că tu chiar ai existat.
Iartă-mă, te rog. "
Arunc nervoasă pixul pe birou și îmi afund fața în palme, ascunzându-mi lacrimile, deși întunericul din cameră e atât de gros încât îl poți tăia cu cuțitul, singura sursă de lumina fiind luna ce își face loc printre draperiile pe jumătate trase din fața ferestrei, cea în dreptul căreia stau. Urăsc nopțile în care nu pot să adorm, nopțile în care mi se face dor de el. Nopți care au devenit din ce în ce mai dese. Și urăsc și faptul că, la doar câțiva metri, se află camera lui, goală și plină de veșnicul său parfum afrodisiac. Pare că și până propriului dormitor îi este dor de el.
În câteva zile se întoarce acasă și tot în câteva zile mă voi întoarce și eu în locul pe care-l numesc casă. Nici nu va ști că am fost aici, chiar dacă voi fi nevoită să îi ascund acest mic amănunt. Nu și-ar ierta părinții dacă ar afla că cea care l-a distrus a stat, chiar și pentru o scurtă perioadă, în casa lui. Că a stat atât de aproape de camera în care a fost de atât de multe ori tentată să intre, încât a și pierdut șirul.
Mâine are loc procesul de divorț al părinților mei, mai exact în doar douăsprezece ore, iar eu nu am forța necesară și nici cheful să mă prezint într-o sală în care voi fi nevoită să îmi văd părinții argumentându-se pe seama mea și a casei ce se află doar la câțiva metri distanță de casa în care mă aflu acum, casa lui Achilles, cel mai bun prieten al meu.
Tatăl meu i-a rugat pe Athena și pe Termas să mă găzduiască pe durata procesului, fiindcă el și cu mama sunt prinși atât în planurile pentru împărțirea bunurilor, cât și în propriile probleme, și nu își pot îngriji singura fiică așa cum se cuvine. O scuză destul de banală doar ca să mă trimită de acasă pentru a nu-i auzi cum își varsă unul către celălalt reproșurile adunate în douăzeci de ani de căsnicie.
Athena și Termas sunt prieteni foarte buni de familie cu părinții mei. Tații noștri sunt cei mai buni prieteni încă din liceu și tot de atunci nu s-au mai dezlipit unul de altul. În schimb, mamele noastre s-au împrietenit pe parcurs, însă prietenia lor este la fel de frumoasă și strânsă ca a soților lor. Era imposibil ca progeniturile lor să nu se împrietenească, să nu devină precum o soră și un frate.
Undeva totuși, pe parcurs, ceva s-a întâmplat. Pentru că pe Achilles nu îl mai iubesc așa cum mă iubește el. Nu îl mai văd ca pe fratele mai mare care mereu m-a protejat de specimenele masculine pline de hormoni și de gânduri nu tocmai inocente sau ca pe omul din umbră care era mereu gata să sară la bătaie, indiferent de genul persoanei care se lua de mine. Nu, nu îl mai văd ca pe cel care m-a protejat mereu.
De unde știu?
Simplu. Răspunsul este ascuns în acea noapte grea și friguroasă de februarie. În acea noapte în care mii de fluturi s-au adunat în stomacul meu când Achilles m-a tras între picioarele sale și m-a sărutat pe gât. Eram obișnuită cu atingerea sa, cu pupicurile de pe creștetul capului sau de pe tâmplă, însă niciodată nu și-a lipit buzele de gâtul meu, nici măcar în joacă. În acea noapte, însă, a făcut-o, fără să fie conștient de urmările acelui ... sărut?
Lunile care au urmat, pentru mine au fost, sincer, atât de groaznice, încât mi-am dorit să dau timpul înapoi și să nu las să se întâmple nimic în acea seară. La școală, pur și simplu nu mai puteam suporta ca vreun exemplu feminin să se apropie de el. Nu îi puteam privi cum flirtează unul cu celălat, chiar și în glumă, fără să-mi simt stomacul cum se strânge dureros de tare, fără să îmi treacă prin minte cinci locuri în care să ascund cadavrul fetei după ce îmi înfig creionul norocos în gâtul ei ca să nu îi mai poată adresa niciun cuvințel sau fără să îmi doresc ca el să fie gay.
Orice soluție și scuză era binevenită dacă asta însemna să țină personajele feminine la distanță.
Nu mă puteam concentra la ore, tot ceea ce spuneau profesorii treceau pe lângă urechile mele că vântul și nu de puține ori mi-a fost surpriza să mă trezesc cu două ore de detenție din cauza lipsei de interes pentru oră. Devenisem, în secret, una dintre multele lui admiratoare. Tânjeam după atenția sa și cu cât îmi doream mai mult, cu atât încercam să mă îndepărtez mai mult. Nu era bine ce fac. Nu puteam pune capăt unei prietenii ce dura deja de peste zece ani, doar pentru niște nenorocite de insecte ce se pare că se învățaseră să îmi invadeze proprietatea ori de câte ori Achilles era prin preajmă sau mă atingea.
Pupicii lui inofensivi, care nu trebuiau să transmită nimic, începuseră să îmi dea fiori pe întreaga coloană, și, ceea ce pentru el devenise ceva obisnuit deja, un gest de afecțiune venit din partea fratelui protector, pentru mine căpătase o altă culoare.
Începusem să mă îndepărtez încet de el, fără să realizez, îi limitasem toate acțiunile legate de mine și, în afara nopților în care se strecura în camera mea pentru veșnica îmbrățișare de la miezul nopții, obicei stupid pe care și-l formase încă de când a învățat să se cațere în copaci, totul dispăruse brusc.
Nu tu pupic pe frunte, nu tu pupic pe tâmplă, nu tu îmbrățișare surpriză. Nimic.
Și în ciuda tuturor încercărilor sale de a se apropia din nou de mine, de a face totul așa cum era înainte, am rămas mereu la fel de indiferentă și rece în preajma sa, de frică să nu distrug și mai mult ceva ce am distrus deja. Mi-am îngropat adânc în inimă miile de senzații ce luau naștere doar când el era lângă mine și piereau în cel mai cumplit mod când se îndepărta, și am încetat să îi mai spun tot ce mă apăsa, așa cum îi mărturiseam odată, cu ceașca de ceai cald între degete și cu păturica pufoasă pe noi, ce ne ferea de vântul, uneori cald, alteori rece, atunci când pierdeam nopțile pe acoperișul casei sale.
Am încetat să îi mai spun de certurile și țipetele părinților mei din aproape fiecare seară. De familia mea care era pe cale să se destrame, de anxietatea care se abătea asupra mea de fiecare dată când brațele sale îmi părăseau trupul. De sentimentul puternic de abandonare ce pare că îmi devenise un prieten drag în ultima vreme. De emoțiile care mă năpusteau când eram împreună cu el. De starea mea spirituală ce se pregătea de o înmormântare. Din păcate, a mea.
Priveam înainte, în gol, și îi ascultam în schimb poveștile despre aventurile sale de o noapte, avansurile pe care i le făceau fetele de facultate și tot ceea ce îl mai apăsa pe atunci. Îmi povestea râzând de glumele proaste de la clubul de rugby și de crizele de râs ale domnului Duncan, profesorul lui de istorie, care le povestea, în locul lecțiilor, toate păcatele făcute în tinerețe, unele cu lux de amănunte chiar. Știam că încerca să acopere cu bazaconiile sale golurile pe care eu le adânceam cu fiece clipă.
Am știut totuși, că nu va ține mult până când o să răbufnească și o să îmi țipe în față să îi spun ce s-a întâmplat cu mine. Acea seară oribilă, spre uimirea mea, a venit la sfârșitul anului școlar, mai exact în urmă cu trei luni. În acea noapte rece de vară când, la petrecerea de final de an organizată de Brad, căpitanul echipei de rugby, Achilles a auzit o discuție dintre mine și Cassie ( una dintre bunele mele prietene ) despre un subiect pe care nu trebuia să îl audă vreodată și am avut parte de o ceartă monstru.
Din păcate, o ceartă ce se pare că a pus punct prieteniei noastre.
Îmi ridic leneșă capul din mâini în timp ce-mi trag nasul și îmi șterg cu dosul palmelor urmele de lacrimi de sub ochi și de pe obraji, oftând zgomotos. În ultima vreme am ajuns adepta pungilor uriașe de sub ochi și a pleoapelor extrem de umflate și grele din cauza plânsului.
De când procesul este aproape de încheiere, anxietatatea mea a crescut considerabil și a ajuns să îmi fie frică să mai părăsesc dormitorul. Mi-e prea frică că, odată ce pășesc în afara sa, nu voi mai fi capabilă să mă întorc. Și dacă nu mă întorc, atunci nu mai am unde altundeva să mă duc.
Pentru că nu pot să mă întorc acasă, nu acum. Nu îmi pot vedea părinții nevoiți să înghită în sec de fiecare dată când se întâlnesc prin casă. Nu le mai pot digera alte seturi de replici și comentarii. Nu îi pot privi, încă, în ochi fără să izbucnesc în plâns. Nu le mai pot adresa cuvinte fără să fiu nevoită să termin fiecare silabă cu un oftat. Nu încă.
Mi-e bine aici, în camera asta goală.
Goală pentru că nu ascunde niciun secret.
Goală pentru că nimic nu s-a întâmplat între acești pereți.
Goală pentru că... nu a fost marcată de prezența lui.
Este pură și potrivită pentru sufletul meu care are nevoie de liniște și de prea puține complicații. Stau în casa familiei Vogoride încă de la începutul lunii iulie, la două săptămâni după plecarea lui Achilles în tabăra de rugby. La două săptămâni după despărțirea noastră.
Athena și Termas m-au primit cu brațele deschise, deși știu că eu și Achilles nu ne mai vorbim. Că ne-am certat și am încetat să ne mai adresăm unul altuia în vreun fel sau altul. Ei sunt siguri că ne vom împăca, că toată perioada asta a fost doar o etapă din viața noastră și că, în scurt timp, totul va reveni la normal.
Aleg să-mi pun toate speranțele în vorbele lor, chiar dacă niciunul dintre noi nu l-a contactat în niciun fel pe celălat. El și-a văzut de vacanța sa alături de prietenii săi, distrându-se și uitând de tot ceea ce înseamnă Storm și prietenia cu ea, pe când eu mi-am petrecut zilele între acești patru pereți, citind, desenând, ascultând muzică și plângând cât pentru toți cei douăzeci de ani de relație ai părinților mei. Am refuzat să vorbesc cu vreunul din ei mai mult de cinci minute, iar când am făcut-o, răspunsurile mele au fost atât de seci și aspre încât au încetat să mă mai facă să înțeleg că așa e cel mai bine pentru toți.
Sunt destul de mare și cred că pot și eu să înțeleg. Ideea e că nu îmi doresc să înțeleg și mă încăpățânez atât de tare să nu cad de acord cu decizia lor, încât uneori, în zilele cu soare, îmi pot aminti de zilele bune. De zilele în care tata venea de la serviciu și își săruta soția cu zâmbetul pe buze, apoi se juca cu fiica sa până când masa era gata și cinau împreună în grădină, sub cerul plin de flăcări. Acele zile în care singura problemă era trecerea prea rapidă a timpului.
Mă ridic în capul oaselor și deschid fereastra, apoi mă strecor afară și urc pe acoperiș. Dormitorul lui și dormitorul pentru oaspeți, cel în care sunt cazată, sunt singurele camere din care poți ajunge cu ușurință pe acoperiș. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să ridici geamul și să pășești în afara acestuia.
Pașii mă poartă până în dreptul camerei sale, loc unde mă așez și îmi strâng genunchii la piept, începând să privesc stelele. N-am nevoie de ceas ca să spun cât timp a mai rămas până când soarele își va face apariția. Cerul se luminează treptat și prind răsăritul de soare pe acoperiș, printre lacrimi și suspine mute.
În casa de alături, în casa mea, domnește liniștea, pe când în casa lui Achilles, Athena și Termas par a se fi trezit. Și dacă s-au trezit, înseamnă că în curând mama lui Achilles va veni să mă trezească ca să îmi iau tot timpul din lume să mă pregătesc pentru proces.
Nu-mi dau seama cât de înțepenită sunt decât atunci când mă ridic să mă întorc în cameră, aproape alunecând de pe acoperiș.
Închid fereastra în urma mea și mă ascund sub cearceafuri, închizându-mi ochii doar pentru câteva secunde, dar îndeajuns de multe încât să ațipesc pentru o perioadă.
*
— Nu-ți face griji, totul va fi bine, mă încurajează mama, dar știu că încearcă, de fapt, să se îmbărbăteze pe ea.
Îi privesc irișii de culoarea ciocolatei cu lapte, găsind în adâncurile lor acea urmă dureroasă de regret care o pândește încă de când a inițiat divortul, și simt nevoia să îi strâng mâinile într-ale mele ca să îi dovedesc că sunt chiar aici, pentru ea. Afișează o jumătate de zâmbet și mă îmbrățișează scurt. Niciodată nu a fost adepta afecțiunii în public. Nu față de mine, cel puțin.
Se îndreaptă de spate și, după ce își trece mâinile prin părul de culoarea chihlimbaralui, aranjându-l, deși era perfect și înainte, își netezește cu câteva gesturi rapide cutele inexistente de pe rochia din stofă neagră, strânsă pe corp, și își aranjează mai bine sacoul.
— Mulțumesc pentru sprijin, Storm, îmi prinde ușor obrazul între degete – veșnicul ei gest de mulțumire – apoi se îndepărtează de mine, mergând odată cu avocatul ei și totodată, părăsindu-mă la intrarea în sală.
Oftez obosită. Abia îmi țin ochii deschiși și, după ce că ziua a început deja destul de prost din cauza procesului, mai sunt nevoită și să ascult și să și asist la circul pe care mama și tata îl vor crea în fața judecătorului, totul doar pentru a ajunge, într-un final, să împărtășească pentru încă o lună aceeași casă.
Măcar de-ar fi luptat așa și pentru custodia mea.
Îl zăresc pe tata înaintând cu pași greoi spre mine, vorbind cu avocatul său, dar când îmi întâlnește privirea, pe buze i se așterne un zâmbet cald.
— Bună dimineața, rază de soare, mă sărută pe frunte și mă îmbrățișează, total diferit față de cum o face mama. Cum ai dormit? Îmi analizează minuțios chipul. Nu prea bine, nu-i așa?
— Data viitoare, îi promit și încerc o jumătate de rânjet, dar sfârșește prin a semăna cu o strâmbătură.
— Știi că poți să nu intri, dacă nu îți dorești, bine? mă apucă cu mâinile de umeri și îmi zâmbește. Oricum o vei auzi pe maică-ta vorbind ca o moară stricată și acasă, încearcă o glumă și îmi scapă un chicot. Tu crezi că eu aș fi fost aici dacă n-aș fi căsătorit cu ea? se strâmbă. Dacă n-aș fi fost căsătorit cu ea, se corectează.
— Mulțumesc, tată, îi sărut obrazul și fac câțiva pași în laterala sa.
Își lipește buzele de fruntea mea pentru câteva momente, apoi se retrage și îmi face cu ochiul, după care intră în sală însoțit de avocat.
Deși ușa s-a închis de ceva vreme, continui să mă zgâiesc la ea, cântărindu-mi opțiunile. Aș putea să intru și să urmăresc toată șarada, sau aș putea să aștept să treacă timpul în cafeneaua de alături, servind o cană cu ciocolată caldă și vorbind cu Cassie despre noul an școlar.
A doua variantă îmi place mai mult, gândesc și în următoarea secundă pașii mei se îndreaptă spre ieșire.
Aerul cald de afară mă lovește într-un mod surprinzător de plăcut, încălzindu-mi corpul rece și moleșit ce aproape că a înghețat în judecătorie, din cauza aerului condiționat. Îmi târăsc picioarele până peste drum și intru în cafenea.
Caut din priviri o masă liberă și găsesc una aproape de fereastră, exact locul pe care speram să îl găsesc liber. Mă așez alene la masă, făcându-i cu mâna chelnerului în timp ce îmi scot telefonul din buzunarul sacoului pe care-l port.
— Stai să ghicesc, Peter, puștiul cu care m-am împrietenit la începutul verii, se afișează în dreptul meu, purtând pe chip acel zâmbet dulce și timid cu care m-a obișnuit, ciocolată caldă și bezele, nu-i așa?
Chicotesc și îi scot limba, gest care-l face să se îmbujoreze puțin.
— Tu n-ai pauză? îl întreb. Dar da, ciocolată caldă și bezele, îi confirm.
— Încep să cred că tu mă folosești. Mă silești să stau cu tine de fiecare dată când Cassie, fantoma prietenoasă, nu este prin preajmă, se plânge în timp ce ocupă scaunul din fața mea. Sau ... te-ai îndrăgostit de mine? întreabă curios, trăgându-mi cu ochiul.
— Fii serios, amigo, aș zice că tu mă folosești pe mine, îl împung cu degetul în umăr.
Îi smulg un râset colorat și rânjesc.
— Nu este adevărat, neagă clătinând din cap.
— Vrei să îi zic lui Cassie că iar ai comparat-o cu Casper, fantoma prietenoasă?
Culoarea din obrajii săi piere puțin câte puțin, iar eu pot să declar acest război câștigat. Micului Peter i s-au aprins călcâiele după Cassie, și o știu și eu, și e și conștient că știu, dar n-o să recunoască în veci.
— Nu trebuie să joci mereu așa de dur, glumeam și eu, o dă la întors și se ridică în picioare. Comanda dumneavoastră vine imediat, domnișoară, revine în postul de chelner și pleacă, notând pe carnețel comanda mea.
Îmi scot telefonul și o apelez pe Cassie, dorindu-mi să îi povestesc despre dimineața oribilă pe care am avut-o.
— Măi femeie, mai de dimineață te puteai trezi? se răstește în telefon imediat ce răspunde. O aud căscând și chicotesc. Tocmai am trezit-o din somnul de frumusețe.
— E ora unșpe', marmotă, mai dă-te jos din pat până nu faci gaură în saltea, îi întorc replica pe același ton, amuzându-mă.
— E încă vacanță, mamă, mormăie nemulțumită și așternuturile se aud foșnind pe fundal, semn că se ridică din pat. Tu n-aveai ... treabă la ora asta?
Îi e teamă să pronunțe acele cuvinte, pentru că știe că ar putea să îmi strice toată buna dispoziție cu care am apelat-o.
— Nu trebuie să fiu neapărat în sală, ci pe aproape. Sunt la cafenea, aștept ca Peter să îmi aducă comanda.
Brusc, starea ei de somnolență îi dispare.
— A pomenit ceva de mine? sare ca arsă.
Dacă ziceam despre Peter că i s-au aprins călcâiele după Cassie, ei bine, prietena mea e complet îndrăgostită de el. Dar, din nou, nici ea nu va recunoaște în veci, ba chiar ar fi în stare să îmi scoată un ochi dacă suflu ceva. Așa că, tot ce îmi rămâne de făcut este să râd de ei și să îi ațâț pe fiecare în parte, că poate se lipește vreun semn de ei și fac pasul următor.
— Tu și Casper ați fost rostiți în aceeași propoziție, râd.
Pufnește.
— În zece minute îi scot ochii! urlă și începe să trântească lucruri pe lângă ea, supunându-mi urechea la tortură.
— Îmi iau bilet în primul rând, îi zic înainte să îi închid.
Arunc cu nonșalanță telefonul pe masă și îmi concentrez atenția asupra clădirii în care se află părinții mei, încercând să nu mă gândesc la vestea pe care am primit-o de dimineață din partea lui Athena, deși îmi este imposibil.
Achilles se întoarce astăzi, datorită taberei care a luat sfârșit mai devreme decât ar fi trebuit, prin urmare tot astăzi trebuie să mă mut din casa familiei Vogoride. Nu am puterea necesară să dau ochii cu el. Cel puțin, nu acum.
Ziua de mâine poate-mi rezervă altceva, însă pentru ziua de azi mi-au ajuns evenimentele. Vreau doar să îmi pierd restul zilei cu Cassie vorbind ca două apucate despre tot ce am făcut vara asta. Ea și Peter sunt singurele persoane cu care mi-am petrecut vacanța, alegând să mă îndepărtez de toți prietenii pe care îi am în comun cu Achilles. Dacă aș fi ieșit cu ei, aș fi fost obligată să le dau informații despre el. Informații pe care nu le dețin.
Eu și el ne-am construit viața unul pe baza celuilalt, ajungând să umblăm cu același grup de prieteni, mergând la aceleași petreceri, făcând aceleași chestii. Pentru noi doi, viața celuilalt reprezintă una și aceeași.
Sau, mă rog, reprezenta.
Chiar dacă pentru mine în reprezintă.
— Unde-i nemernicul ăla mic?! suflă obosită Cassie când se trântește pe scaunul din fața mea, recuperându-mă din gândurile adânci în care căzusem.
Din instinct, îmi verific telefonul.
— Încerci cumva să îți bați recordul? Îi ignor intenționat întrebarea, aruncând o privire peste umărul ei, la timp ca să îl văd pe Peter înaintând spre noi cu tava pe care este așezată comanda mea.
Se încruntă, aruncându-mi obișnuita căutătură urâtă, amenințându-mă cu degetul.
— Nu schimba subiectul, domnișoară! Asta este o problemă națională, blufează ridicând tonul. Am nevoie să-mi găsești trei locuri în care să îi ascund trupul idiotului de Peter după ce-l omor, tună nervoasă plesnind masa cu palma.
Inculpatul se oprește la jumătatea drumului și înghite în sec, ucigându-mă din priviri. Îi zâmbesc inocent și îmi flutur genele în fața sa, etalându-mi figura de copil mic și nevinovat.
— O, te rog, îmi dau ochii peste cap. Problemă națională a fost și când ai tăi ți-au interzis să te duci la petrecerea lui Adam, oftez.
— Asta-i mai rău, plescăie nemulțumită. I-am spus măscăriciului că dacă mai aud o singură dată că mă compara cu afurista aia de fantomă îi tai moștenitorii, mârâie.
O privesc amuzată și mă ridic să îmi iau cana cu lichidul mistic exact când Peter își oprește pașii în dreptul mesei noastre. Cassie își întoarce capul spre el și, dacă privirile ar putea ucide, ei bine, în acest moment puștiul ar fi mort². Prietena mea de ridică în picioare, încercând să pară impunătoare, dar în fața blondului care e cu un cap mai înalt decât ea, pare un pitic. Se repede asupra cănii mele din care am sorbit doar două guri, dar sunt mai rapidă ca ea și trag cana din raza ei, împingându-mă apoi cu scaunul în spate.
— Nici să nu te gândești, îi tai elanul și primesc o încruntătură de zile mari.
— Cassandra dragă, sunt în timpul programului, nu pot să primesc bătaie de față cu toți clienții, mă vor da afară, o roagă din priviri și îi zâmbește gingaș.
— Nu-mi pasă, nătărăule, ți-am zis, primește o palmă peste braț, de, încă o palmă, atâtea, încă una, ori, și încă una, să nu mă mai compari cu Casper! urlă atrăgând atenția tuturor celor din local.
Râd în timp ce savurez ciocolata caldă, dar aproape că mă înec cu ea când privirea îmi fuge peste drum și văd cercul de prieteni pe care am tot încercat să îl evit cum se îndreaptă spre cafeneaua în care mă aflu.
— Cassie, ora nouă, strig către fata cu șuvițe roz.
— Ce ora nouă mă, spune în timp ce își întoarce privirea spre fereastră. Fugi, murmură panicată și în următoarea clipă ne luam amândouă bagajele.
— Ușa din spate, Peter ne indică ușa din fundul localului.
— Ne mai auzim, Peter, îi comunic în timp ce arunc pe masă o bancnotă de cincizeci de dolari. Mersi, șoptesc în timp ce mai arunc o privire pe fereastră și ochii mei îi întâlnesc pe ai lui Austin, căpitanul echipei de fotbal. Pa! strig și o iau la fugă în același timp cu blondul care se grăbește să intre în cafenea și să mă prindă din urmă.
_____
Mereu mi-am dorit să scriu o carte despre povestea de dragoste dintre o fată și cel mai bun prieten al ei, așa că iata-mă aici, postând primul capitol.
Sper din tot sufletul să vă placă și, ei bine, aștept o primă părere, căci întotdeauna prima impresie a fost cea mai importantă! ❤