Mi-am sunat pe drum părinții, spunându-le tot și anunțându-i că nu știu când ajung acasă. Marco conducea extrem de imprudent, dar nu era momentul să mă preocupe asta. Era extrem de îngrijorat și privea fix parbrizul, mă gândeam că e adâncit în gânduri.
Ajunsesem la spital în timp record și Marco parcă cu un scârțâit de roți.
- Nu aveți voie să parcați aici, spuse unul dintre medicii care fumau afară, când am coborât. E doar pentru personal.
- Privește-mă, i-o întoarse Marco privindu-l furios și bărbatul nu mai spuse nimic.
Mă prinse strâns de mână și am intrat împreună în spital. Lumina puternică mă făcu să clipesc de câteva ori, iar albul prezent pretutindeni mă deranja puțin. Ne-am îndreptat spre ghișeul cu informații și Marco întrebă de tatăl său.
- Sunteți rudă? îl întrebă o asistentă plictisită, care își pilea unghiile.
- Nu, doar îmi place să mă interesez de oameni necunoscuți, își dădu el ochii peste cap. Normal că sunt rudă, sunt fiul lui!
- Atunci trebuie să completați acest formular, îi trânti ea un set de foi pe tejgheaua care îi despărțea, privindu-l urât.
Marco își trecu o mână prin păr și știam că nu urmează nimic bun.
- Fii atentă aici, dacă nu îmi spui în clipa asta unde e tata, jur că îți dau să mănânci formularul ăsta hârtiuță cu hârtiuță. Și crede-mă, am răbdare.
Tonul în care spusese asta fusese calm și controlat, dar expresia pe care o avea și ochii scăpărători trădau nebunia ce mocnea în el acum.
- Camera patru sute douăzeci și cinci.
Aproape am fugit până la lifturi, dar toate erau ocupate și Marco apăsă pe toate butoanele, însă numerele care indicau la ce etaj se aflau fiecare parcă se mișcau cu încetinitorul.
- O să dureze o veșnicie, am spus. Haide pe scări!
Am urcat scările câte două deodată și am fugit pe coridor, privind cifrele scrise deasupra ușilor. Patru sute cincisprezece, patru sute șaisprezece... În sfârșit patru sute douăzeci și cinci. Am dat buzna amândoi înăuntru și imaginea din fața mea mă făcu să măresc ochii șocată,
în timp ce cu mâna îmi acopeream gura pentru a nu scoate un icnet involuntar.
Doi medici și o asistentă tocmai acopereau cu un cearceaf alb trupul inert al tatălui lui Marco, în timp ce mama sa plângea suspinând într-o batistă.
Marco rămase încremenit privindu-i încruntat și parcă confuz, ochii trecându-i de la o persoană la alta.
- Ce faceți? întrebă el șocat.
- Marco, dragule, suspină mama lui și medicii îl priveau cu milă.
- Ce dracu' faceți? urlă el și se năpusti asupra unui medic, îl prinse de halat și îl împinse cu putere departe de pat. Acesta ridică mâinile în semn de predare și le făcu semn celorlalți să îi acorde un minut.
Marco dădu încet cearceaful la o parte și își privi tatăl.
- Nu îmi spune că ai murit, vorbi el încet, aplecându-se asupra lui. Nu ai murit, nenorocitule, mă auzi? începu el să se răstească și disperarea îi făcea vocea să tremure. Nu poți să mori așa!
Îl prinse de umeri și începu să îl scuture cu putere. Am simțit cum îmi curg lacrimile în timp ce îl priveam și mi se rupea sufletul. Am mers lângă el și l-am cuprins din spate, în brațe.
- Marco, lasă-l! Marco! am țipat peste el ca să mă audă. Marco, lasă-l în pace!
Mi-am ținut respirația când el se opri într-un final și se întoarse spre mine. Era devastat, distrus, iar ochii lui erau reci și goi. A trecut pe lângă mine și a ieșit afară, dar se prăbuși lângă perete și începu să plângă, cu capul în mâini.
M-am așezat lângă el și l-am privit neputincioasă.
- După tot ceea ce i-a făcut mamei, după tot ce ne-a făcut nouă a murit ca un nemernic, vorbi el îngustându-și ochii. Mama nu a auzit niciodată de la el o vorbă bună, mie nu mi-a spus niciodată că e mândru de mine. Nici măcar nu a încercat să schimbe ceva.
Mi-am lăsat capul pe umărul lui și i-am cuprins brațul cu mâinile.
- Sunt aici pentru tine. Mereu, am șoptit.
El mă sărută lung pe frunte.
Cornelia ieși pe hol împreună cu medicii și m-am ridicat repede. Aceștia s-au îndepărtat și eu am mers lângă ea, înduioșată până la lacrimi de durerea ei.
- Îmi pare atât de rău, am spus. Dacă aveți nevoie de ceva...
Ea mă îmbrățișă strâns și eu i-am răspuns cu toată ființa mea. Era o persoană atât de blândă și delicată!
- Mulțumesc, draga mea. Mă bucur că te-ai întors, are nevoie de tine în viața lui, șopti ea zâmbind trist.
Următoarele două zile fuseseră sfâșietoare. Toate acele pregătiri care îți dădeau fiori și mai apoi, ziua înmormântării, te secau de puteri. Nu fuseseră multe persoane, doar câteva rude, Maria și Andrei, Manu, părinții mei. Imediat după, Cornelia își pregătise bagajele pentru a merge un timp la ferma verișoarei sale, avea nevoie de o distragere, spunea ea. Am condus-o până la mașină și ne-am luat rămas bun.
- Ai grijă de el, îmi spuse, după ce mă pupă pe amândoi obrajii.
- Promit, i-am zâmbit cu drag.
Am privit amândoi mașina cum se îndepărtează.
- Ce vrei să faci acum? l-am întrebat.
- Să mă antrenez, spuse Marco rece, băgându-și mâinile în buzunare.
- Dar... e prea devreme, am spus.
- În seara meciului, când Manu m-a chemat deoparte, managerul unui fost luptător profesionist a vrut să îmi vorbească. Vrea să se lupte cu mine, dar fără reguli. E vorba de o sumă mare de bani în mijloc.
- Și tu ai de gând să accepți asta? l-am întrebat încruntându-mă, nevenindu-mi să cred. Fără reguli, fost luptător profesionist și în aceste împrejurări?
- Care ar fi problema? întrebă el indiferent, scoțând o țigară și aprinzând-o.
- Ai de gând să te comporți așa de acum înainte?
Eram de-a dreptul furioasă. Ce era cu el? Înțelegeam durerea cauzată de pierderea tatălui său, dar ăsta nu era un motiv pentru comportamentul lui rece.
Marco doar trase cu sete din țigară și mă privi pe sub sprâncene.
- Ok, atunci, am ridicat din umeri și m-am întors cu spatele, făcând pași mari pentru a mă îndepărta cât mai repede de el, pentru că lacrimile amenințau să scape iar.
Nu veni după mine și nici nu voiam. Dacă avea de gând să se comporte așa, mai bine să nu se deranjeze deloc. Am mers pe jos acasă și m-am trânt în pat, lăsând până la urmă amărâtele alea de lacrimi să curgă.
M-am trezit speriată, era puțin trecut de trei dimineața. Așa mult dormisem? Poate că unul dintre părinții mei mă vizitaseră, dar se pare că nu mă deranjaseră din somn. M-am ridicat puțin pentru a verifica telefonul de pe noptieră. Spre dezamăgirea mea, nu aveam nici o notificare nouă, așa că cu inima strânsă, m-am întors și am adormit iar.
Micul dejun fusese extrem de tăcut și nici nu aveam chef de vorbă. Simțeam prăpastia invizibilă dintre noi mărindu-se cu fiecare zi ce trecea și nu știam ce aș putea face ca să opresc asta. De cinci zile deja mă gândeam la asta.
Avea meciul acela stupid în seara aceasta și încă nu eram convinsă dacă merită să mai fac un pas spre el, sau să o las baltă. După multe minute în contradictoriu cu mine, m-am îmbrăcat și am luat un taxi.
L-am găsit acolo, bineînțeles. Erau într-o sală mai mică, se antrena înainte de meci. Manu îi ținea sacul de box și el lovea cu atâta sete, încât nici nu mă văzu apropiindu-mă, până când Manu lăsă sacul să atârne singur. Marco își ridică privirea și mă privi încruntat.
- Vă las să vorbiți, spuse Manu și i-am schițat un zâmbet.
- Parcă nu erai de acord cu asta, spuse el, răzemându-se cu spatele de perete și sprijinindu-și un picior de el.
- Nu sunt, am spus. Vreau doar să știu ce se întâmplă cu noi.
Marco nu răspunse, doar lăsă privirea în jos și i-am văzut maxilarul zvâcnindu-i.
- Alegi să mă ignori din nou? l-am întrebat ridicând o sprânceană. Nu știu cum să mai lupt pentru noi de data asta, Marco. Și, simt că nici nu mai este nimic de făcut, poate am epuizat toate șansele și metodele. Dacă de data asta așa trebuie să fie?
Vocea îmi tremura și îmi dădea de gol emoția și durerea pe care le simțeam.
- Asta nu va fi o problemă pentru tine, nu-i așa? vorbi el ironic. Ți-ai salvat o rezervă, pentru orice eventualitate.
Mă simțeam de parcă îmi dăduse o palmă.
- Cum poți să spui așa ceva?
- Prietenul tău te va alina și de data asta.
Palma mea îi atinse obrazul într-un mod dureros. Simțeam cum mâna mă ustură și îmi zvâcnește, dar nu o luam în seamă acum. Fața lui se întoarse brusc de la impact, dar nu se mișcă.
- Mă învinovățeam pe mine pentru tot ceea ce faci tu, dar se pare că am uitat cât de nemernic poți să fi! am spus plângând.
- Elena..., ridică el privirea într-un final.
- Nici să nu îndrăznești! am strigat și am ieșit în fugă din sală. Camera ringului deja era plină și mai animată ca niciodată. Se simțea în aer că urmează ceva important și deși prima mea intenție fusese să fug cât mai departe de locul ăsta, am rămas acolo, așteptând. Uralele îmi dădeau de înțeles că luptătorii deja se pregăteau să intre în ring și într-adevăr, i-am văzut după aproximativ cinci minute trecând de barele ringului. Marco avea iar părul prins sus, brațele și pieptul musculose, tatuate, erau iar dezgolite și toți mușchii îi erau încordați. Purta aceeași pereche de pantaloni de trening care îi stătea lăsată pe șolduri și se învârtea ca un leu în cușcă, încruntat și nervos. Era distras, agitat și furios.
Doar acum îl observam pe celălalt. Gura mea a format un mic "o". Era... mare, mult mai mare decât Marco. Se vedea că fusese luptător profesionist, pentru că avea pachete mult prea mari de mușchi, care îi încadrau corpul mătăhălos. Rânjea într-un mod dezgustător și îl privea cu o ironie răutăcioasă pe Marco, frecându-și pumnii mari și mișcându-și mușchii pieptului.
Pariorii erau în extaz, banii erau aruncați în toate părțile, bărbații își alegeau taberele fumând țigară după țigară. L-am văzut și pe Cristian și am vrut să îmi feresc privirea, dezgustată, dar gestul lui discret mă făcu să continui să îl privesc. Avea un pliculeț mic în mână și nu puteam să văd ce e, dar îl înmână unui băiat înalt și slab, șoptindu-i ceva la ureche. Băiatul luă pliculețul, dădu o dată din cap și dispăru în mulțime.
Mi-am îndreptat atenția spre ring iar, pentru că am auzit fluierul de start. Țineam mâinile strânse ca la rugăciune și priveam încordată cum cei doi se apropie. După ce arbitrul lăsă mâna jos ,printr-o mișcare neașteptată și fulgerătoare, Marco îl lovi peste picioare pe adversar și se năpusti asupra lui, cărându-i nenumărați pumni în coaste. Acesta își ridică pumnii într-un gest de apărare și îl lovi cu piciorul în stomac, făcându-l să se clatine câțiva pași în spate.
Matahala se ridică și merse spre Marco. Îi dădu un croșeu de dreapta, făcându-i capul să zboare cu tot cu protecția pentru dinți.
Am închis ochii o clipă, ținându-mi respirația.
Marco sări înainte și îl lovi cu putere sub bărbie, făcându-l să scuipe sânge. Lupta aceasta fără reguli era cel mai sângeros lucru pe care eu l-am văzut vreodată. Am stat așa, nemișcată, trei runde, privindu-i cum se lovesc până când de abia stăteau în picioare. Manu îi turna apă direct peste față, încercând să îl învioreze, dar Marco era mult prea slăbit. La fel era și celălalt, dar dacă le comparam trupurile, luptătorul avea un avantaj.
- Ce naiba faci, puștiule? l-am auzit pe Manu strigând, dar Marco își lăsă capul în mâini, epuizat.
Manu intră în ring și se lăsă pe vine în fața lui.
- Hei, privește-mă! urlă el. Tatăl tău a murit degeaba? Elena a plecat degeaba? Unde e toată furia aia care arde în tine? Câștigă astăzi, fă-i mândrii de tine!
O lacrimă mi-a scăpat la auzul vorbelor lui Manu și Marco își ridică fața umflată și plină de sânge pentru a-l privi.
- Fă-i mândrii! strigă iar Manu și am expirat când l-am văzut ridicându-se.
Nu știu de unde găsise atâta putere, ținând cont că era extrem de slăbit, dar o făcuse. Continua să își lovească adversarul neîncetat, chiar și după ce acesta căzu la pământ inconștient. Arbitrul interveni și îl luă de pe bărbatul întins pe jos. Era limpede că nu mai avea să se ridice, așa că l-am auzit pe arbitru spunându-i managerului său să cheme o ambulanță, apoi se întoarse în mijlocul ringului și îl declară pe Marco câștigător.
Lacrimi amare îmi umpleau ochii, lacrimi de emoție, de ușurare. Dar, spre surprinderea mea, el se întoarse și coborî de pe ring. L-am văzut apropiindu-se de băiatul acela înalt de mai devreme și acesta îi întinse un pliculeț, care semăna izbitor de mult cu cel pe care îl primise mai devreme de la Cristian. Îl luă și dispăru pe una dintre ușile laterale.
Ce naiba avea de gând?
M-am apropiat încet și l-am văzut pe băiat dând afirmativ din cap spre cineva. Am privit în direcția respectivă și l-am văzut pe Cristian zâmbind.
Ceva nu era în regulă. Am încercat să îmi fac loc cât mai repede prin mulțime și am intrat pe ușa pe care intrase Marco mai devreme, dar dădea spre un hol.
- La naiba, am șoptit.
Am deschis câteva uși și l-am găsit în penultima. Era un fel de birou, iar el stătea pe canapea, avea brațele întinse pe spatarul ei și capul dat pe spate.
- Marco...
El își ridică capul și mă privi cu niște ochi înnebuniți, roșii și ieșiți din orbite.
- Ce ai făcut? am șoptit, privindu-l cu ochi mari.
Marco se aplecă în față, se crispă de parcă o durere invizibilă îi puse stăpânire pe corp și mă privi în ochi, scâncind:
- Am nevoie de ajutor!
Apoi se prăbuși inconștient pe podeaua rece, dându-și ochii peste cap și tremurând neîncetat.