E ajunul Paştelui, ceea ce înseamnă că urmează să-mi petrec întreaga zi pregătind bucatele pentru masa de mâine, în timp ce bunicul are să stea mai toată ziua la biserică pentru a face ultimele pregătiri pentru slujba din această seară. Nu pot să mint. Iubesc slujba de Înviere şi momentul în care întreaga biserică se umple de lumină divină. Mi se umple sufletul de o bucurie nespusă, şi simt că, fie şi preţ de o noapte, inimile noastre se află în acelaşi loc, unite.
De când sunt mică obişnuiesc să-l însoţesc pe bunicul cu câteva ore înainte de miezul nopţii pentru a-l mai ajuta pe cât posibil, cu toate că nu există an în care să nu simt că am să adorm stând în picioare aşteptând momentul cel mare. Nu pot evita asta; probabil din cauza căldurii şi vibraţiilor de mişcare ce se creează prin jurul meu. Dar, ca de fiecare dată, reuşeam cu succes să-mi alung somnul cel dulce şi să rezist tentaţiei de a trage un pui de somn într-una din stranele libere.
Abia aştept să treacă ziua mai repede şi să se însereze, pentru că am un sentiment că ceva bun are să se întâmple în seara asta.
Îmi ia aproape toată după-amiaza să pregătesc bunătăţile pentru zilele care urmează, şi pot spune că rezist cu greu tentaţiei de a nu gusta din preparatele din faţa mea. Din fericire pentru mine, Amalia îmi sărise numaidecât în ajutor în momentul în care aflase că am nevoie de cineva care trebuie să guste aluatul pentru pască, şi a apărut în nici jumătate de oră la uşa mea. Cu ajutorul ei, lucrurile merg strună iar stomacul ei e mai mult decât fericit. Merită să o apreciez, măcar puţin, pentru faptul că ea nu obişnuieşte să ţină postul cel mare. În unele momente chiar am nevoie de cineva ca ea.
După ce fac curat în bucătărie şi pun undeva în siguranţă cele pregătite urc împreună cu Amalia în camera mea, pentru a ne mai relaxa puţin după o după-amiază obositoare.
Ea se aruncă imediat pe pernele din patul meu, în timp ce eu îmi rezerv timp pentru a face un duş rapid. Sunt plină de făină pe piele, şi în plus, am transpirat destul de mult lângă cuptoarele alea.
— Să nu cotrobăi prin lucrurile mele cât timp sunt la duş, ok?
Mă întorc spre amica mea având în mână prosopul de baie şi nişte haine de schimb, iar aceasta, îşi flutură de câteva ori din gene, oarecum inocent.
— Par eu genul ăla de persoană?
Îmi ridic o sprânceană spre el, iar aceasta îşi afundă mai bine capul în cearceafuri.
— Bine, bine! Mergi şi spală-te mai repede, până nu mi se mişcă degetele singure.
Surâd amuzată, şi o las de una singură, îndreptându-mă spre baie.
Duşul e unul surprinzător de rapid şi plăcut, astfel că în momentul în care mă reîntorc în simt camera mea şi o găsesc pe Amalia scotocind prin sertarele de la biroul meu deja ştiu că nu trebuie să mă mire deloc atitudinea ei. Îmi dreg glasul răguşit, captându-i atenţia. Se opreşte brusc din mişcare, întorcându-se lent spre mine, şi privindu-mă cu ochii aproape închişi.
— Nu e ceea ce pare, murmură printre buzele întredeschise.
Îmi scutur capul, frecându-mi în continuare părul umed cu prosopul. Mă apropii în linişte de ea, observând obiectul care-i atrage atât de mult atenţia. Aproape că uitasem că încă mai păstram brăţara asta, îmi spun în gând, oarecum melancolic.
Prietena mea o ridică în dreptul ochilor săi, mijindu-şi privirea spre ea. E o brăţărică simplă, împletită manual, pe care o primisem cu mult, mult timp în urmă de la cineva de vârsta mea. Fusese momentul în care făcusem prima mea vizită la cimitirul din oraș, iar faptul că nu aveam mai mult de cinci ani şi gândul că părinții mei, pe care nu-i cunoscusem vreodată ar fi putut fi în unul din acele morminte mă făcuse să clachez emoțional. Eram mică, așa că nu știam ce simțeam mai exact. Fusese în acel moment când un copil cam de vârsta mea se apropiase de mine şi-mi întinse brăţara sta, ca mai apoi să plece înapoi la părinţii săi. Nici acum nu ştiu cine fusese vorba de o fată sau de un băiat; tot ceea ce ştiu şi până în ziua de azi este că avea nişte ochi frumoşi, ce-mi liniştise preţ de câteva secunde zbuciumul lăuntric. Persoana aia mă salvase în acea zi, cu toate că nu voi putea niciodată să-i mulţumesc pentru gestul său.
Gândindu-mă în tihnă la acel eveniment, aproape că nici nu-mi dau seama când Amalia îşi plimbă palma prin faţa mea, încercând să-mi atragă atenţia. Clipesc des, luându-i numaidecât brăţara din mână.
— Hei, mă uitam la ea!
— Parcă ai spus că nu-mi vei umbla prin lucruri, spun, închizând sertarele la loc.
Amica mea pufăie pe nări, sprijinindu-şi tot corpul de spaunul pe care stă.
— E doar o brăţară, ce mare chestie.
— Dacă ţie ţi se pare banală, asta nu înseamnă că are aceeaşi valoare şi pentru mine. Oricum, n-ar trebui să ajungi acasă? Dacă nu dormi puţin iar n-ai să rezişti toată slujba.
Scânceşte lung, frecându-şi părul.
— Abia aştept să treacă seara asta. Nici nu ştiu de ce toată lumea face atât de mult tam-tam. Mâine va reveni totul la normal.
Nu-i răspund. Îmi îndepărtez prosopul umed din cap, scuturându-mi de câteva ori părul cu mâinile.
— Mă rog, continuă Amalia, măcar vizita la cimitir să fie mai palpitantă. Abia aştept să-i văd pe băieţi încercând să sperie pe toată lumea de după cruci.
— Nu e amuzant, chicotesc vag, amintindu-mi de ultima mea păţanie în care era cât pe ce să-mi scrântesc glezna din cauza glumelor proaste ale băieţilor din oraş.
— Uh, eşti aşa o distrugătoare de distracţie!
Mă întorc spre ea, şi arunc cu prima pernă ce o am la îndemână. O loveşte fix în nas, făcând-o să cadă pe spate şi să se izbească de lada patului.
Râd de reacţia ei caraghioasă, şi-mi caut cu privirea uscătorul de păr. Se anunţă deja o seară plină.
***
Seara, aproape de miezul nopţii, îl însoţesc pe bunicul la biserica din vecinătate după cum plănuisem. Lumea se adună deja de pretutindeni, iar râsetele şi freamătul din aer împânzesc deja întreaga vale. E o seară destul de răcoroasă, aşa că mă bucur că-mi luasem jacheta de blug, aşa cum mă sfătuise bătrânul.
Biserica e înconjurată de puştani şi tineret ce pare mai mult pus pe distracţii, ceea ce-mi dă o anumită stare de frenezie prin corp. Intru împreună cu alţi enoriaşi în lăcaşul sfânt, şi simt încă de la intrare mirosul cald de ceară arsă şi de tămâie. Bunicul îmi face semn să-l aştept la locul nostru obişnuit, în timp ce el se îndreaptă spre câţiva călugări adunaţi în jurul stranei.
Se aude gălăgie în jurul meu, dar încerc să-mi blochez urechile şi să mă contopesc cu muzica plină de taină ce răsună în întreaga clădire.
Peste câteva minute, bunicul îşi face apariţia lângă mine, şi aşteptăm în linişte începerea ceremoniei. Îmi plimb de câteva ori ochii prin jurul meu, zărind numai chipuri cunoscute. Amalia şi familia sa se află undeva aproape de ieşire, asta pentru că mama acesteia nu suportă căldura provocată de la lumânările mult prea multe ce urmează să fie aprinse. Bruneta îmi face în treacăt semn cu mâna, trăgându-şi mai bine eşarfa pe cap. Ştiu cât de mult urăşte s-o poarte, însă mereu mă amuz de momentele în care e obligată să o poarte. E aşa haioasă cum se munceşte de unde singură să şi-o menţină pe cap!
Nu departe de locul în care se află ei, îi pot zări pe Marta şi pe soţul său, plimbând în mâini lumânările pe care le cumpăraseră din faţa bisericii. Par bine, iar asta mă duce instinctiv cu gândul la Scovil. Oare ce face în noapte asta de mare bucurie? E singur, sau are cu cine să împartă lumina sfântă? Ce tot vorbesc eu aici? Drako mai mult ca sigur nu crede în tradiţiile astea. Cel mai probabil doarme pe undeva prin moşie, fără nicio grijă în lume.
Totuşi, nimeni nu trebuie să fie singur în noaptea de Paşte. Nici măcar el.
Gândurile îmi sunt brutal întrerupte de lumina care se stinge instantaneu, învăluind totul într-un negru profund. Următoarele clipe sunt petrecute într-o linişte totală, ca mai apoi o strălucire delicată să se oserve de undeva din spatele altarului.
Momentele în care mulţimea îşi aprinde lumânările şi creează un tablou fascinant de luminiţe îmi taie respiraţie, şi simt deja la nas mirosul plăcut de ceară încinsă. Totul se umple de căldură şi emoţie, iar paşii ne poartă în tăcere spre drumul ce dă spre cimitir. Muzica răsună slab în jurul nostru, iar murmurele din aer îmi gâdilă plăcut urechile.
Cimitirul, care până acum fusese cufundat în întuneric şi în tăcere seacă, freamătă acum dîn culori de sărbătoare şi de rugăciunile celor ce-şi vizitează morţii.
Gândul îmi fuge spre părinţi preţ de o secundă, şi aprind cu inimă grea lumânările cumpărate special pentru ei. Rostesc în gând o rugăciune simplă pentru ei, indiferent dacă mai sunt în viață sau nu, proiectându-mi gândurile spre ei, şi mă bucur pentru câteva clipe de liniştea sufletească ce mă acaparează.
Peste câteva clipe, bunicul îmi dă o sacoşă cu lumânări, dându-mi părul în spatele eşarfei.
— Ne întâlnim la ieşire, bine?
— Ok. Ai grijă pe unde păşeşti, bunicule!
Acesta îmi face semn cu mâna, şi dispare prin mulţimea de localinici.
E un obicei de-al nostru să aprindem câte o lumânare la mormintele pe care nu le mai vizitează nimeni. Bunicul e de părere că nicio persoană nu ar trebui să fie privată de bucuria Învierii, mai ales cei adormiţi, aşa că am făcut din asta un fel de tradiţie de familie. E plăcut să ştii că poţi aduce alinare acolo unde cineva e uitat de toţi.
Îmi mai rămâne o singură lumânare peste câteva minute, însă nu mai pot zări niciun mormânt care să nu aibă lumină. Mă opresc în loc, ferindu-mă de un grup de puştani ce trec în goană pe lângă mine, râzând între ei. Peisajul ce mă înconjoară e o încântare pentru ochi, mai ales că cerul nopţii e unul limpede şi senin, spre deosebire de anul trecut când plouase destul de mult.
Mă gândesc să mă întorc acasă când mă păleşte din senin gândul că, mai mult ca sigur, mormântul familiei Scovil nu a fost atins de nimeni. Cum acesta se află în cel mai îndepărtat colţ al cimitirului, nimeni nu prea trece pe acolo de teama pădurii ce se află în apropiere. Trebuie să recunosc totuşi, peisajul îţi dă uneori fiori reci pe şira spinării.
Stărui cu acest gând în minte câteva clipe, şi arunc o altă privire lumânării rămase în mâna mea. Îmi scutur repede capul, expirând lung, şi o iau la pas, cu reţinere totuşi, spre cavoul Scovililor.
Partea asta de cimitir e sinistru de tăcută, deşi cărarea e încă luminată de sutele de sclipiri ce privind de la mormintele din apropiere.
Sunt aproape gata de locul mult căutat când observ de undeva din faţa mea mişcare, ceea ce mă face să tresar şi să-mi mişc propria lumânare din mână. Capacul încins al acesteia îmi atinge uşor palma, făcându-mă să icnesc, ca mai apoi să cadă pe pământul bătătorit, provocând un zgomot metalic.
Abia acum obsev silueta din faţa mea, iar când lumina îşi face apariţia din dreptul unui suport de ceară, sunt complet suprinsă să-l observ pe nimeni altul decât Drako, îngenunchiat în faţa pietrei funerare a părinţilor săi.
Mă priveşte încruntat câteva secunde, ca mai apoi să-şi relaxeze cumva expresia încordată.
— Ce cauţi aici?
Vocea sa e calmă, şi oarecum tânguită.
Mă apropii în linişte de acesta, lăsându-mă pe vine, şi caut să aprind lumânarea rămasă. O aşez cu grijă pe maldărul de pământ, rostind în gând câteva cuvinte de rugăciune.
În tot acest timp, Drako pare a mă privi într-o confuzie totală, dar fără a mă întrerupe însă.
Când sunt gata, mă întorc cu capul spre el, şi observ că feţele noastre sunt atât de aproape încât pot să-i simt respiraţia peste flacăra din suportul meu de plastic. Lumina pâlpâie slab, iar chipurile noastre par cufundate într-o căldură neomenească.
Înghit în sec, pierzându-mă preţ de o secundă în intensitatea privirii sale. Simt cum mi se furnică pielea, şi-mi ling involuntar buzele uscate.
— Credeam că n-o să vii, şoptesc mai mult pentru sine, făcându-l însă şi mai curios de prezenţa mea.
Îşi plimbă flacăra prin faţa ochilor, părând pe gânduri. Umbrele par a-i dansa pe chip, şi nu-mi pot îndepărta nicicum ochii de la el. E atât de aproape, şi totuşi, ne despart o mie de gânduri.
În nicio fracţiune de secundă, privirea sa o întâlneşte cumva pe a mea, făcându-mă să-mi doresc să mă îndepărtez şi s-o iau la sănătoasa. Nu fac asta însă, iar vidul ce pare a ne înconjura, izolându-ne de restul lumii, se adânceşte cu fiecare secundă ce se scurge pe lângă noi.
— Spune, de ce eşti aşa?
Nu înţeleg la ce se referă întrebarea sa, aşa că nu răspund. Pare a căuta ceva în ochii mei, dându-mi o stare de disconfort în stomac. Îşi ridică palma liberă spre mine, şi simt că respiraţia mi se opreşte în loc când pielea sa face contact cu obrazul meu. E cald.
— De ce eşti atât de bună cu cineva care te tratează mai rău ca un rahat?
Nu-mi pot găsi cuvinele pentru a-i răspunde, asta şi pentru că atingerea sa destul de delicată mă bagă în sperieţi. Poate că era mai bine să nu vin aici, mă blestem în gând.
— Îţi place de mine?
Acum, întrebarea lui chiar mă trezeşte la realitate. Clipesc în ritmul bătăilor inimii, în timp ce mâna lui pare a-mi testa moliciunea obrazului. Îşi plimbă lin degetul mare de-a lungul liniei bărbie, şi strâng din dinţi involuntar. Aerul pare brusc irespirabil.
Adunându-mi ultima fărâmă de raţiune ce-o mai am în cap, îmi mut fata într-o parte, fără a-l scăpa din ochi.
— Ce-ţi veni să mă întrebi asta? N-are nicio logică ce spui.
Mă ţintuieşte cu aceeaşi ochi de felină, umezindu-şi buzele.
— Atunci de ce tot îmi apari în cale când eu te dau dracu'? Corpul său se apleacă spre al meu, şi abia apuc să mă sprijin mai bine pe glezne pentru a nu face contact cu pământul de sub mine. Îi simt respiraţia pe gâtul meu, iar în momentul ăla pierd contactul cu realitatea, împietrind. Nimic nu e pe gratis, ştii? îmi suflă cald peste ureche. Deci dacă vrei ceva de la mine, simte-te liberă să ceri. Buzele sale se presează fin peste gâtul meu, ca mai apoi să continue: Dar dacă doar vrei să ţi-o pun bine, nu vei fi altceva decât o altă tipă ce trece prin patul meu. Fără regrete, fără o a doua oară. Deci spune-mi, ce vrei de la mine?
Mă abţin cu greu să nu scot un sunet indecent pe buze în clipa în care buzele sale îmi prind carnea între ele, sugând lung. Mă simt rău de la stomac, iar căldura şi parfumul său îmi fac inima să se zbată ca proasta prin piept.
Încerc să mă îndepărtez de el, şi printr-o smucitură brusc reuşesc să mă eliberez, nu înainte ca fundul să-mi facă contact cu ţărâna de pe jos. Scap din mână suportul de lumânare, iar flacăra se stinge din cauza lichidului ce o acoperă.
Încă respir sacadat când îmi aplec privirea spre suportul lipsit de lumină. Un nod mi se pune instantaneu în gât, şi simt cum palmele mele strâng pământul de sub ele. Din faţa mea, Drako mă priveşte fără nicio nonşalanţă, ridicându-se pe picioare.
Apoi, fără nicio restricţie, aruncă suportul său de lumânare de zidul din apropiere, făcându-l bucăţi. Rămân înmărmurită, fără a putea spune ceva.
— Nu-mi arăta bunătate, căci nu sunt făcut pentru aşa ceva.
Spunând asta, trece nepăsător pe lângă mine, dispărând în liniştea serii. Îmi privesc din nou lumânarea stinsă, încercând să-mi stăpânesc umezeala ce stă să-mi acopere ochii. Nu reuşesc să fac asta pentru mult timp, aşa că pentru prima dată de când mă ştiu, plâng de una singură în noaptea sfântă de Paşte.