Era întuneric și mă simțeam imobilizată. Încercam să îmi mișc corpul, însă orice urma de forță pe care am avut-o vreodată în mine era dispărută de mult. Capul mă durea îngrozitor și mici furnicături mi-au cuprins întreg trupul. Măcar acum începeam să îl simt, nu era nimic plăcut. Era o amorțeală de nedescris și un fel de incomoditate, căci senzația ce o aveam nu putea fi numită durere.
„De ce nu pot să deschid afurisitii ăștia de ochi?" Mă întrebam întruna. Aveam impresia că dormisem un secol si totuși eram suspect de obosita și slăbită.
Eram speriată și confuză, nu aveam nici un indiciu despre locul în care mă aflam. Mi se părea că e unul dintre acele coșmaruri în care știi că doar visezi, dar nu poți face nimic să te trezești. Oare asta se întâmpla acum? Nu, se simțea prea intens și real.
Era ca și cum fusesem bine legată, însă nu simțeam nici o funie care să mă țină. Aveam toată libertatea necesară și totuși trupul meu nu mă asculta; nu puteam să mișc nici un deget.
Un ticăit enervant îmi răsuna în ureche, aproape dureros, iar după câteva secunde reușisem să disting sunetele.
La început le auzisem slab, apoi din ce în ce mai puternic. Poate prea puternic. Aveam impresia că îmi bubuie timpanul și vroiam să strig la ei să facă liniște.
„ - În dupămasa aceasta o vom deconecta de la aparate. E inutil, au trecut cât? Opt luni?
- E trist, nu-i așa? Acum câteva luni avea totul, iar acum viața ei se leagă de niște aparate. Și e atât de tânără! Cum trebuie sa se simtă asta? Oare e conștienta? Știe ce se întâmpla?
- Probabil că și ea a obosit sa lupte, vine răspunsul bărbatului ce îmi părea mult înaintat în vârstă.”
Totul părea ciudat și nebunesc, de parcă trăiam cel mai urat coșmar. Nu îmi dădusem seama de la început, dar pe măsură ce ei discutau, lucrurile au devenit clare.
Eram într-un spital, cu corpul paralizat, cel mai probabil în comă.
Încercam să-mi amintesc ultima oară când am fost trează, dar în schimb m-am ales doar cu o altă durere groaznică de cap. Începeam să mă panichez. Doar nu mă vor lăsa să mor! Nu vreau asta, mi-e frică!
Era prea real ca să fie un coșmar, durerile au devenit groaznice și senzația că nu îmi pot controla corpul mă terifia.
Auzisem ceva despre deconectarea mea de la aparate și îmi doream doar să pot plânge. Măcar așa ar vedea ca sunt trează și ar face ceva. "NU MĂ LĂSAȚI SĂ MOR, LA NAIBA! SIMT TOTUL!"
Încercam să ţip, să strig la ei că sunt aici și ca nu vreau să mor.
" - Lăcrimează cumva?
- Da , asta văd...
- În sfârşit dă un semn! E de bine..Nu-i aşa?
- Da, dar nu te entuziasma prea tare..E posibil să nu fie nimic."
Începusem să cred că o să reuşesc..să deschid ochii, dar nu puteam. Nu reuşeam să-mi controlez corpul..Și oricine ar fi acea voce feminină, dacă mă trezesc îi voi fi veșnic recunoscătoare. Haide, măcar tu, nu renunța la mine, mă rugam.
"- Cred că a fost o alarmă falsă .. Ar avea nevoie de o minune să se trezească !"
Încercam din toate puterile să fac ceva, dar era inutil, fără rezultat. Corpul meu nu mai îmi asculta comenzile. După multe eforturi, adormisem. Sau poate leșinasem. Tot ce știu e că nu mai auzeam nimic.
Haide, Alisson! Poți să deschizi nenorociții ăia de ochii!
Reușisem să clipesc. Am deschis ochii pentru o clipă, o singură clipă ce mi-a părut infernală.
I-am închis la loc . Nu puteam să-mi ridic mâna sau orice alt membru al corpului , dar reuşeam să-mi mişc degetele.
Încercam să stau trează până vine un doctor, dar părea cel mai greu lucru din lume.. şi parcă nu mai venea nimeni. Auzeam voci pe hol , dar nu intra nimeni în salonul meu ..şi nu reuşeam să scot
nici un cuvânt . Nu puteam să ţip .. să fac nimic ! Mă simțeam neputincioasă și faptul că nu-mi puteam controla propriul corp mă scotea din minți.
Într-un final intrase un medic. Probabil acelaşi de mai devreme. Habar nu aveam cine, însă asta trebuia să fie șansa mea.
Mişcasem mâna cât de mult puteam şi încercam să scot nişte sunete. Am deschis ochii cu greu iarăşi..
- Alisson? Este incredibil! Nu mai fă nici un efort, mă întorc imediat! Spune și înainte să apuc să îi văd chipul, dispare din fața mea. Era femeia de mai devreme.
♡♡♡♡♡♡♡♡♡♡
Săptămâna 1.
Eram trează de o săptămână întreagă și nu primisem nici măcar o vizită.
De ce dracu nu mă vizitează nimeni?
Nu făceam absolut nici un progres. În fiecare zi încercau să mă facă să îmi simt trupul și singurul lucru pe care îl puteam simții, erau furnicături.
Săptămâna 2.
Nu îmi vorbea nimeni. Tot nu primisem nici măcar o vizită. Eram tot mai tristă și speriată..
Reușisem să beau singură apa din pahar. Era un progres enorm. Încă nu îmi simțeam corpul de la talie în jos. Mă simțeam groaznic de slăbită și dormeam foarte mult. Toți evitau să îmi spună adevărul. De ce nu mă căutau nici măcar părinții?
Săptămâna 3.
Singura cu care puteam comunica era Elise, o stagiara, cea al cărui chip fusese primul pe care îl văzusem atunci când am reușit să îmi deschid ochii. Vocea blândă pe care am auzit-o cât timp eram în comă, era a ei. Nici ea nu îmi dădea informații. A spus că nu are voie și că e devreme. Asta mă agita și mai tare. Ce s-a întâmplat atât de rău de nu îmi puteau spune?
Săptămâna 4.
Făceam progrese. Îmi simțeam tot trupul, împreună cu acele furnicături care nu vroiau să dispară. Dar era mai bine. Nu mă lăsau încă să mă ridic.
Începeam să îmi amintesc fragmente din ce se întâmplase în "acea noapte".
Accidentul. Se întâmplase totul numai din cauza mea. Am plecat de la petrecerea de ziua mea cu mașina ce mi-o dăruise tata. Și băusem, băusem atât de mult înainte că nu mai fusesem capabilă nici să văd bine. Știu sigur că și fumasem. Drace! Iubitul meu și prietena mea cea mai bună au fost cu mine..
"De ce mama dracului nu îmi spune nimeni ce s-a întâmplat?!! Mă aude cineva? Vreau să știu adevărul!"
Strigam cât mă țineau plămânii și plângeam în hohote. Ce naiba am făcut?!
Am aruncat cu paharul de sticlă în ușă și simțeam cum cedez.
Imediat pe ușă a intrat Elise privindu-mă cu milă, împreună cu medicul. În următoarea secundă îmi băgase ceva în perfuzie și m-am liniștit complet, adormind chiar, la scurt timp.
Săptămâna 5.
Totul era teribil. Primisem o vizită de la Jack, avocatul familiei mele, în urmă cu câteva zile.
Aflasem în sfârșit adevărul, însă mi-aș fi dorit să nu fi știut niciodată. În noaptea accidentului, părinții mei au murit. Alt accident, în drum spre spital.. veneau la mine. Au murit pe loc.
Am rămas fără familie. Nu îmi puteam revenii din șoc și simțeam că totul se sfârșise pentru mine.
Nu mai făcusem nici un progres de atunci. Nu mai aveam nici o tragere de inimă.
Săptămâna 6.
Încă nu mă simțeam mai bine. Nu mai suportam spitalul. Îmi uram viaţa și mă simțeam teribil de vinovata! De ce am condus beata? Ce a fost în capul meu?! Totul s-a întâmplat numai din vina mea!
Cu toată suferința pentru părinții mei uitasem să întreb de Jason, fratele meu. Jack nu menționase nimic despre el. Și nici de prietenii mei nu întrebasem nimic.
Primeam des vizite de la Jack, pe care îl știam încă de mică. Eram familiarizata cu el.
Mă lămurise. Prietenii mei erau bine. Fratele meu însă fusese cu părinții mei în mașină. El scăpase fără nici o zgârietura, fizic era bine, însă psihic cedase. Aflasem că s-a refugiat într-una dintre casele de vacanță ale părinților noștri și se îneacă în alcool, refuzând cu vehemență să se întoarcă.
Săptămâna 7.
L-am rugat pe Jack să îmi găsească telefonul. Primisem al doilea şoc.
Jack îmi explicase că toată lumea mă consideră moartă..că fusese o mârșăvie de a unchiului meu pentru a mă scoate din bucluc și pentru a prelua el afacerea părinților mei. Nu primisem prea multe explicații, de altfel, nici nu înțelesesem prea multe.
Mă rugase doar să am răbdare și să nu fac multa vâlvă cu apariția mea. Atenția presei nu ne era favorabilă.
Jack ma asigurase ca făcea tot posibilul să țină afacerea tatei pe linia de plutire și că nu îl lasă pe unchiul meu să pună mâna pe tot.
Și cum veștile proaste vin în grup, mai primisem una care mă sfâșiase.
Accidentul părinților mei, dar și al meu, nu au fost deloc întâmplătoare. Toate mașinile din garajul nostru au fost sabotate. Cineva încerca să îmi extermine întreaga familie.
Jack efectiv mă obligase să accept un bodyguard. Mă asigurase că fratele meu e bine păzit și că așa trebuie să fiu și eu.
Durerea și dorința de răzbunare erau imense. Vroiam doar să îi găsesc pe ticăloșii ce au îndrăznit să ne facă asta! Acum aveam un scop! Și deși sentimentul de vinovăție se ameliorase, dorința de răzbunare îmi măcina interiorul.
Săptămâna 10.
Făcusem suficiente progrese săptămânile trecute. Primisem un tratament și cu promisiunea că voi merge la terapie, atât fizică, cât și psihică, îmi obținusem externarea.
Accidentul mă lăsase cu suficiente cicatrici, dar medicii m-au asigurat că în scurt timp, aproape toate vor dispărea, iar ce nu dispare va putea fi reparat de medicii esteticieni.
Nu luasem legătura decât cu cea mai bună prietenă a mea, Hayley, care mă vizitase aproape zilnic.
Așteptasem nerăbdătoare să îmi primesc hainele și să plec odată pentru totdeauna din spitalul ăsta. Era aproape ca un hotel de 5 stele, însă tot spital era pentru mine. Singura persoana care îmi va lipsi, va fi Elise, dar îmi promisese că mă va ajuta cu recuperarea.
Corpul meu era încă slăbit și nu mă descurcam să merg singură, eram nevoită mereu să mă sprijin de cineva sau de ceva.
Vina era în mare parte a statului nemișcată timp de 8 luni, dar și din cauza accidentului. Atât pierdusem din viata mea, 8 nenorocite de luni.
Stăteam în fund pe pat, sprijinită cu spatele de pernele mari și învârteam telefonul în mână. Când am auzit ușa deschizându-se, mi-am ridicat instant privirea...însă zâmbetul îmi pierise.
- Bună...Alisson!
♡♡♡♡♡♡♡♡♡♡