O priveam pe Lexi, incercand sa inteleg ce voia sa zica cu: “Nu sunt Lexi, sunt Trakon!” Cum era posibil asa ceva, apoi mi-am vazut corpul. Stateam trufas, cu mainile pe langa corp, avand un picior in fata si unul putin mai in spate, cu pieptul in fata, imbracat cu acea camasa neagra, din matase, stransa pe corpul meu pufos. Sa nu mai zic de acei pantalonii slim, din piele, de aceiasi culoare ca si camasa, ce ma faceam sa arat destul de ciudat, desi trebuie sa recunosc ca erau confortabile, dar asta era ultima mea problema. De ce-mi puteam vedea corpul? Sau mai bine spus, daca corpul meu se afla la cateva picioare in fata mea, eu in ce corp ma aflam? Imi aplec capul, uitandu-ma la intredeschiderea dintre sanii mei, din moment ce ma aflam in acest corp, urmata de un abdomen plat acoperit de un vestmant safiriu, subtire. Neputand sa ma abtin, imi strecor mana intre coapse, peste pantalonii negrii, din piele, asemanatori cu cei pe care-i purtam si eu.
-Aaa! Am o rana deschisa in loc de copacelul meu! Strig, inainte sa-mi dau seama ce urma sa zic si sa ma opresc.
-Nu te cred! Spuse Trakon, aflat inca in corpul lui Lexi.
-Nu glumesc, iti arat! Ii raspund acestuia, incepand sa-mi desfac pantalonii.
O miscare rapida si primul nasture se deschise destul de usor. Incepeam acum sa-l desfac pe al doilea cand mainile mi-au fost prinse. Imi ridic privirea, privindu-mi chipul acaparat de furie. In urmatoarea secunda, piciorul mi-a fost secerat, lovindu-ma de puntea umeda a navei.
-Nu indrazni sa-mi desfaci pantalonii, ca-ti voi rupe bratele! Ai inteles, lycanule? Spuse aceasta privindu-ma cu acei ochii ademenitori ce-n lumina lunii pareau negrii precum smoala.
Inima incepea sa-mi bata mai tare, de parca voia sa iasa de la locul ei. Sangele-mi urcase-n obraji, facandu-ma sa ma inrosesc in fiecare secunda in care-mi priveam chipul apropiindu-se. Nu puteam sa inteleg ce se intampla cu mine. Imi vazusem corpul gol de cateva mii de ori, iar ma comportam ca o fetita indragostita.
-Se pare ca vraja a esuat si nu cred ca ar fi bine sa reincercati! Intervenii Isaac, distrugand tensiunea dintre mine si persoana ce-mi poseda corpul.
-Cum adica sa nu mai incercam? Doar n-o sa ramanem in corpurile asta toata viata?
-Nu, ulgarthianule, nu pentru totdeauna! Pana cand vrajitoare va putea sa-si controleze puterile!
-Daca tot vom fi in corpurile astea, cred ca ar fi bine sa stim, care cum e! Eu sunt Leo! Le spune acestora, sperand ca se vor calma.
Trakon si Lexi isi schimbasera corpurile intre ei, asa cum se intamplase si cu mine si Rose. Nu stiam ce urma sa facem sau cum vor evolua lucrurile, iar Isaac nu ne ajuta de loc. Acesta, ca si restul echipajului, se amuza teribil.
-Trebuie sa plecati! Pana la urma, Leo, ai trei zile sa-l gasesti pe Filtiarn, altfel…stii ce vreau sa zic!
-Nu putem pleca asa! Ii spun acestuia.
-Rose, adica Leo, are dreptate! Nu stim nimic unul despre celalat si ne va fi aproape imposibil in caz de lupta sa ne aparam!
-Atunci, va sugerez sa incercati sa va cunoasteti cat se poate de bine! Atat slabiciunile cat si punctele tari, in caz de probleme. In adancul paduri Caewryn, ascuns printre comorile elfilor, se afla unul din cele doisprezece grimoire, sau cel putin asa am auzit.
-Elfi?! Vorbesti serios? De fapt, de ce mai mir?
-Da, dragul meu prieten, elfi! Acum, duceti-va, gasiti grimoireul si rugati-va sa o ajute pe vrajitoare sa inverseze vraja!
-In regula, cum ajungem in Caewryn?
Acesta zambi, aratandu-mi sper malul dinspre miazazi.
-Acum plecati si aveti grija! Caci aventura voastra de abia a inceput si e plina de pericole!
Ne-am despartit de noi nostrii camarazi, intr-o mare de urari si chicote. Ne urcam in barcuta din lemn, ce ne fusese pusa la dispozitie si coboram incet, pe suprafata stravezie a raului, pornind incet spre Caewryn. Niciunul din noi nu vorbea, dupa ce ne-am aruncat cateva priviri amenintatoare, am inceput sa ne facem de lucru. Lexi, aflata in corpul lui Trakon, vaslea in liniste, Trakon citea carte pe care Lexi o luase din cabina lui Isaac, in timp ce Rose privea reflexia lunii in apa cristalina, in care se juca cu degetele. Vazand ca in continuare nimeni nu vorbea, am decis sa-l intreb pe Trakon, de ce Isaac l-a numit uratgardian.
-Ulgarthian, nu uratgardian si prietene, lasa-ma sa-ti spun despre Ulgarth si urmasii lui.
-Presimt ca aceasta este o poveste lunga si merita spusa ultima! Am sa incep eu, caci a mea este cea mai scurta.
-Amice, asta e nasol si ai dreptate! Macar aici sa fi primul, daca la barbatie esti ultimul! Spuse acesta tusind.
Am vrut sa-i raspund, sa-i dau peste bot, dar ma lasase fara cuvinte. Desi stiam cu cine vorbeam, nu puteam trece peste aparenta acea de fata, sub care se ascundea sufletul ulgarthianului. Imi plec privirea, rusinat, auzind rasetele copioase scoase de catre fete.
-Nu la asta ma refeream! Povestea mea e cea mai scurta, nu dotarea din stoc.
-Nici aia nu e prea mare! Intervenii Rose. Nu de alta, dar eu nu simt nicio diferenta de ce am acum si ce aveam inaintea! Continua aceasta ranjind malefic.
-Gata! Strig cat de tare m-au tinut plamanii. Putem sa nu mai vorbim despre soldatelul meu, va rog?
-Bine spus, soldatel! Acum, te rog, continua cu povestea, ca doar o ai cea mai scurta!
-Am inteles, va amuza la nebunie marimea copacelului meu! Cum spuneam, povestea mea fiind cea mai scurta, trebuie spusa prima.
-Da, da…Povestea ta e cea mai scurta, mai scurta decat barbatia ta, daca asta este macar posibil! Acum, incepe odata!
-Numele meu este Leo Lucifer, fiul Melissei si al lui Falkner Lucifer. M-am nascut in Daemonia si cred ca am si mi-am petrecut o mica parte din viata aici, dar asta am aflat de curand. Pana acum cateva zile, nu stiam de existenta acestui taram. Locuiam intr-un orfelinat alaturi de sora mea mai mica, Amelia si cel mai bun prieten, Andrew, dar noi ii spuneam Drew. Lumea mereu si-a batut joc de mine si a profitat de bunatatea mea, asa ca m-am folosit de inteligenta mea nativa pentru a ma folosi de ei. M-am inchis in mine, renegandu-mi orice sentiment ce ma defineau ca om, iar in momentul cand au disparut, am fost acaparat de intuneric. Un intuneric ce ma devora din interior, un intuneric…nu stiu exact cum sa va explic, dar mi-a mistuit sufletul, lasand niste rani ce nu pot fi vazute decat de mine. Rani ce nu se vor vindeca vreodata. Dar asta a trecut, lucrurile s-au schimbat. M-am lasat cotropit de sentimente din nou, m-am indragostit si am suferit si din acea suferinta a aparut o noua iubire.
-In regula, e de ajuns! Am inteles, ai avut o viata jalnica! Spune-mi ce puteri ai si ce slabiciuni!
-Ah…sa vedem, sunt destept si ma pot folosi de ce am prin jurul meu! Cat despre slabiciuni…astea sunt multe: cutite, sabii, sageti, pistoale…pricepi tu, cam tot ce ma omoara!
-Am devenit inutila! Spuse Rose, lovindu-se cu palma peste fata.
-Care e povestea ta, Rose? Intreba Lexi, miscandu-si corpul masiv, acoperit de muschi, incercand sa se faca confortabila.
-Povestea mea? De ce nu ti-o spui tu pe a ta?
-Pentru ca eu am intrebat prima, d-aia!
-Sa zicem, doar de data asta! Ma numesc Rose Black, sunt un dhampire. Mama este un vampire, tata a murit dupa ce m-am hranit din el. Am toate puterile unui vampir, dar nu sunt afectata de lumina soarelui. Cat despre slabiciunile sunt: setea pe care trebuie sa o controlez pentru a nu-I ucide pe toti din jurul meu si pe timpul zilei, nu am niciun fel de putere supraomeneasca, dar tot sunt in stare sa ma apar mai bine decat soldatel, aici de fata! Acum e randul tau, Lexi!
-Ok, fie! Ma numesc Lexi Crimson, sunt vrajitoare. Nu-mi cunosc tatal si mi-am parasit casa, dupa ce mama a disparut! Sunt aproape la fel de inutila ca Leo, fara un grimoire, desi daca ma concentrez in jur de un minut, pot sa arunc fulgere din maini.
-In regula, este randul meu! Spuse Trakon, frecandu-si frenetic mainile. Numele meu este Tarkon, fiul lui Thamiar, descendent direct al lui Ulgarth…
Se pare ca urma o poveste lunga, dupa felul in care incepuse sa vorbeasca. Imi arunc privirea spre fete si se pare ca si ele realizasera asta, le zambesc, apoi fac o fata ce spunea: “Am dat de dracu’!” Urma o poveste lunga, din care nu aveam cale de scapare, asa ca ma reazem de unul din peretii barcutei noastre, asteptand ca acesta sa inceapa.
-Am sa incep cu inceputul! Spuse acesta, plin de entuziasm.
-Bine ca nu incepi cu sfarsitul! Replica taios Lexi.
-Lexi, te rog, lasa-l sa vorbeasca!
-Asa, sa incep! Cu multi, multi ani in urma, in adancul unei paduri Ulgarth, Ulmer, stapanul zeilor, si-a lasat plodul nascut dintr-o muritoare in grija animalelor. Ani au trecut, iar copilul a crescut departe de rautatea lumii exterioare, pana intr-o zi cand o tanara, fiica unui fermier, s-a pierdut pe cararile intortocheate ale padurii .
-Scuza-ma ca te intrerup! Ii spun lui Trakon. Dar, nu cumva aceasta devine o poveste de iubire intre Ulgarth si fata?
-De unde stii? Ti-am mai spus vreodata povestea?
-Nu, amice, dar pe Pamant, lumea din care am venit, exista o poveste asemanatoare. Se numeste Legenda lui Tarzan. Un copil ajunge intr-o padure, este luat in grija de maimute. Ani mai tarziu, o fata, impreuna cu tatal ei, ajung in aceiasi padure cu Tarzan. Se indragostesc si intr-un final, fata, Jane, caci acesta ii este numele, ramane cu el in padure, daca-mi amintesc cum trebuie finalul povestii.
-De ce mi-ai distrus povestea? Eu te-am lasat pe tine sa vorbesti! Spuse Trakon suparat.
-Imi cer scuze, nu trebuia sa vorbesc! Te rog, continua!
-Cum Leo mi-a terminat povestea despre aparitia neamului meu, nu mai am ce sa va spun!
-Ce-ar fi sa ne spui povestea lui Trakon? Ii spun acestuia, prinzandu-i palmele intr-ale mele.
-In regula, am sa va spun povestea lui Trakon, dar va avertizez, nu e atat de buna ca povestea lui Urgath!
Imi indrept privirea catre malul unde se afla padurea Caewryn, inca era departe, mai aveam de plutit cateva ore bune. Briza usoara matura suprafata apei, creand valuri micute ce faceau reflexia apei sa tremure. In partea opusa a barcii, Rose se ghemuise in bratele lui Lexi, cu desaga de mancare langa el. Era o imagine draguta, daca puteai sa treci peste aparenta a doi barbate imbratisati, iar pentru mine nu era o problema. Puteam deja sa ne vad pe fiecare cum eram initial, inainte de vraja eronata facuta de Lexi.
-Cum v-am avertizat, povestea mea nu este atat de buna, dar daca voi vreti! M-am nascut acum douazeci si trei de primaveri, in adancul padurii, langa acelasi copac langa care Ulgarth a fost lasat de catre Ulmer. Nu mi-am cunoscut niciodata mama si nici nu am apucat vreodata sa aflu despre ea. Tata, Thamiar, mi-a spus ca voi afla mai mult dupa ce voi implini optsprezece primaveri, dar nu a mai apucat. In tribul nostru, spuse acesta intr-un tarziu, trecerea de la copil la adult se face printr-un test. Cu doua zile inainte de implinirea celor optsprezece primaveri, impreuna cu Joruth, cel mai bun prieten al meu, am parasit caldura caselor noastre, ne-am lasat parintii-n urma si ne-am indreptat spre inima padurii, intr-un loc in care niciunul din noi nu s-a aventurat. Un loc atat de intunecat, incat nici soarele nu patrunde, o singura creatura isi avea cuibul. Din cand in cand, cand foamea o razbea, isi facea aparitia, aducand numai moarte si distrugere. Am mers in liniste, pasind cu grija pe cararile intortocheate ale padurii, pana in cel mai intunecat colt al ei, cum deja v-am spus. Dintr-o data, vegetatia s-a schimbat, florile au disparut, in locul lor muchii verzi isi facura aparitia pe scoarta neagra a copacilor. Inaintam incet, printre panzele de paianjen, calcand peste miile si miile de oase ce acoperau pamantul precum o plapuma.
Captat de povestea si de similitudinile dintre cele doua lumii, nici nu am observat ca Trakon isi oprise povestea. Statea linistit, intr-un loc, privind pierdut in lac. In partea opusa, scotoceau prin desaga dupa ceva mancare, profitand de pauza pe care Trakon facuse.
-Trakon, amice, ce s-a intamplat? De ce te-ai oprit?
-Scuze, doar m-am lasat inlantuit de vechile greseli!
-Vrei sa te opresti? Poti doar sa ne spui slabiciunile si punctele tale forte, in caz de lupta! Ii spun acestuia, vazand ca inca privea pierdut in departare.
-Nu, voi continua povestea! Spuse acesta, reincepand sa povesteasca. Eram tanar, nechibzuit, nu ca acum as fi batran, dar m-am linistit, insa pe atunci lucrurile erau diferite. Joruth mi-a spus sa stau locului, sa fiu cugetat si sa nu actionez pripit, dar nu l-am ascultat. Am intrat direct in capcana pusa de Ethearra. Cat mi-am deschis ochii, eram prinsa intr-o panza de paianjen extrem de rezistenta. La cativa metrii in fata mea, Joruth ma privea furios, strigandu-mi ca mi-a spus el. Am vrut sa-mi cer scuze, dar nu am apucat caci privirea mi-a fost atrasa de catre Ethearra. Chipul ei frumos, oval si palid, ochii aceia rosii precum cele mai frumoase rubine, buze mari si carnoase, corp suplu si sanii rotunzi, nu foarte mari, dar nici foarte mici, potriviti, m-au lasat fara cuvinte. In acel moment, incercam sa inteleg ce cauta o femeie atat de frumoasa in locul acesta uitat de lume si mi-am primit raspunsul in clipa in care cele opt picioare si spatele de paianjen si-au facut aparitia. Am incercat sa-i atrag atentia, dar tot ce am primit a fost o privire plina de furie, apoi s-a intors spre Joruth, mangaindu-i chipul. La sarutat si a inceput sa-si plimbe mainile pe corpul lui, i-a desfacut pantalonii si…
-Trakon, am inteles ce vrei sa spui! Poti sa sari peste partea asta, chiar nu vreau sa aud despre ce a urmat! Poti sa treci la cum ati scapat?
-Eu nu te-am deranjat cand tu ai vorbit asa ca, te rog, nu ma deranja nici tu! Cum spuneam, Ethearra isi plimba mainile pe corpul lui Joruth, pregatita sa treaca mai departe, cand un val de energie a strabatut intreaga padure. Copacii au inceput sa se ofileasca, frunzele putrezite cadeau pe pamantul rece. Razele soarelui isi faceau aparitia pentru prima oara in acest colt intunecat cazand pe chipul Ethearrei, impietrindu-l, iar panza de paianjen ce ne tinea incatusati s-a dezintegrat, putandu-ne elibera cu usurinta. Dupa o discutie apringa cu Joruth, am decis sa ducem corpul impietrit al Ethearrei inapoi in sat si sa trecem testul, dar cand am atins-o, pielea impietrita a acesteia s-a sfaramitat precum zugraveala de pe un perete. Tristi si enervati la culme de cum a decurs situatia, am plecat spre Eomer, satul in care ne nascusem. Drumul de intoarcere, a fost unul morbid, in care am intalnit doar vegetatie si fauna moarta, dar adevarata teroare a aparut cand am ajuns acasa. Fumul gros crea un nor negru deasupra satului ce fusese ars din temeli. Animalele, precum Ethearra, eram transformate in piatra, iar oamenii erau mumificati…
Trakon se opri din povestit. Corpul ii tremura mai ceva ca o bucata de gelatina, iar ochii i se umplusera de lacrimi. Lexi se ridica din locul ei si se apropii de Trakon, batandu-l incet cu palma pe spate. Nu ma pot abtine sa nu schitez un zambet, care disparu imediat ce Lexi incepu sa vorbeasca.
-Daca plangi in corpul meu, te voi ucide! Spuse aceasta, zambind in cel mai dulce mod cu putinta.
Barca se lovi de malul raului, inainte sa realizam ca ajunsesem. La cativa metrii departare, in fata noastra, un foc de tabara ardea mocnit. Coboram din barca, pasind incet pe nisipul rece, apropiindu-se de foc, unde mare ne fu mirarea cand am vazut-o pe fata ce ma ajutase pe vas.
-Va asteptam, luati loc! Mancarea va fi gata in cateva minute! Spuse aceasta aratandu-ne un busten din apropierea corpului ei.
De jur imprejurul focului, era asezati pesti infipti in bete, ce emanau un miros imbietor. Ne asezam pe locul indicat de fata, iar cateva minute mai tarziu toti incepura sa devoram mancarea pregatita.
-Cine esti si de ce ne ajuti? O intreb pe aceasta, inaite sa apuce sat ermine prima imbucatura.
-Ma numesc Kayla si am motivele mele pentru care te ajut, Leo! Imi raspunse aceasta continuandu-si masa. Inca ceva, sa nu uit! Continua aceasta aruncand-ui o cutiuta cenusie cu niste simboluri ciudate, ce semanau cu niste serpi ce se mancau intre ei si niste copacii ce parea a se imbratisa.
Capacul se deschise cu un scartit subtire, scotand la iveala o bratara frumoasa din aur, pe care scria ceva, dar nu am reusit sa citesc. O intorc pe o parte si pe alta, dar in afara de acele inscrieri, nu avea nimic special.
-Ce-i cu asta? E frumoasa, dar nu inteleg de ce mi-o dai mie?
-Caewryn e un loc primejdios, in care te poti pierde usor, daca nu ai un elf pe post de ghid sau o busola. Spuse aceasta, aratandu-mi bratara.
-Nu-mi trebuie o bratara aiurita sa-mi gasesc drumul printr-o padurea amarata! Intervenii Trakon.
-Padure aiurita? Nu stii ce vorbesti, magia elfilor a transformat-o intr-un labirint, iar animalele asteapta orice prilej de-a se infrupta din curajosii ca tine. Urmati bratara, ea va afara drumul corect!
Vrea sa o intreb mai multe despre padure, despre bratara, despre toata nebunia asta si de unde stia cine eram, desi aveam corpul lui Rose, dar nu apuc. Kayla isi ridica mana deasupra capului. Trozneste din degete, rostind ceva ce nu am inteles foarte bine, apoi se facu nevazuta, transformandu-se intr-o mana de praf argintiu.