La media: Fly On The Wall - Thousand Foot Krutch
Cynthia Moon întinse actele angajatului de la serviciul de asistenţă socială.
— Şi acum, întrebă ea cu ostilitate, trebuie să mai fac ceva? Este necesar să mai urmez vreo procedură? Aş vrea să plec, mă grăbesc să prind avionul, adăugă femeia, aranjându-şi taiorul alb şi pălăria elegantă asortată cu acesta.
Bărbatul îmbrăcat într-un costum gri, destul de ponosit, verifică încă o dată documentele şi semnăturile celor implicaţi. Se confruntase deseori cu astfel de situaţii - rudele orfanilor nu ştiau cum să scape mai repede de aceştia ca să nu le pice pe cap o asemenea povară - dar cu toate acestea nu se putuse obişnui cu felul în care unii din ei „predau" copilul ca pe un obiect, pe baza unui simplu proces-verbal.
— Nu, doamnă Moon, spuse el cu o voce uscată, puteţi pleca. Dacă vreţi să vă luaţi rămas bun de la nepoata dumneavoastră... este acolo, arătă el cu bărbia în direcţia fetiţei care se sprijinea de balustrada scării instituţiei pentru plasarea minorilor la centrele de tranzit, în vederea adopţiei.
Femeia aruncă o privire spre nepoata ei care stătea tăcută, cu ochii în jos . De la accidentul petrecut în urmă cu aproape şase luni, în care-şi pierduse ambii părinţi, nu mai vorbise şi nu mai interacţionase cu nimeni, nici măcar cu mătușa sa, singura rudă rămasă. Ce putea ea să-i facă? Nu era vina Cynthiei pentru ghinionul ei. În fond, nici nu o cunoştea prea bine. Se născuse şi trăise acolo printre acei mexicani şi sigur luase obiceiurile lor grosolane. Nici măcar nu semăna cu fratele ei, ci cu Jennifer.
„Poate nici nu e fiica lui!" se îngrozi Cynthia şi gândul acesta o revoltă, dar îi şi linişti conştiinţa care dădea vagi semne de agitaţie de aproape jumătate de oră.
Şi totuşi... dacă face un păcat că lasă în grija statului copilul care era lumina ochilor fratelui ei? O va putea ierta vreodată?
Cynthia îşi analiză din nou, pentru ultima oară, conştiinţa. Nu, nu era posibil să se împovăreze cu copilul fratelui ei. Ea şi soţul ei, Terence Moon, nu şi-au dorit niciodată copii, poate de aceea s-au şi potrivit aşa de bine. Ei sunt nişte oameni de afaceri, foarte ocupaţi şi sunt pe cale să strângă cinci sute de mii de dolari, numai lichidităţi.
A, bine că şi-a adus aminte, ar trebui să treacă astăzi şi pe la bancă în vederea deschiderii contului pentru noul magazin şi... Fir-ar să fie, este atât de ocupată şi omul ăsta plictisitor nu mai termina odată cu hârţogăraia asta inutilă.
— Gata, voi pleca acum! a decis ea să nu mai stea nicio clipă în acel loc învechit şi neglijat de autorităţi, ca toate instituţiile publice de altfel.
Fără să-şi ia rămas bun, Cynthia Moon părăsi cu paşi grăbiţi biroul de asistenţă socială şi se opri doar o secundă lângă copila care privea în gol. Femeia trase puternic aer în piept şi îşi îndreptă privirea înainte. Nu, nimic nu trebuia să o abată de la planurile ei de a se muta într-un cartier mai select şi să se numere printre americanii onorabili care şi-au câştigat statutul și poziția socială prin muncă grea şi sacrificii.
„Nu poţi face omletă fără să spargi câteva ouă", gândi ea imediat ce ieşi în strada aglomerată şi plină de maşini a Las Vegasului. Din taxiul care o ducea acum spre aeroport, femeia admiră priveliştea oraşului şi îşi promise ca, măcar o dată, poate la aniversarea căsătoriei ei cu Terence, să-şi permită o mică vacanţă aici şi să petreacă o noapte întreagă într-un cazino.
„Ce lux!" îşi spuse ea nostalgică, dar poate că vor merita şi ei o noapte de extravaganţe despre care să povestească... lor înşişi, când vor fi bătrâni.
***
Mai am aproape jumătate de oră şi ajung în Los Angeles, apoi voi lua legătura cu Brent. Mă înnebuneşte situaţia asta care nu se mai rezolvă o dată. Privesc a zecea oară mesajul pe care l-am primit azi-noapte şi furia mă copleşeşte din nou. Nemernicul ăla a dat de mine. Eram sigur că el a pus-o pe Ellora Miller pe urmele mele. Aşa a făcut şi cu Jose, acum şase ani. Crezusem că mi-a pierdut urma după ce mi-am schimbat numele.
Matthew Carson... Carson... numele mamei înainte de căsătorie.
Luminile oraşului mă întâmpină de la depărtare. Nu am timp să mă bucur ca un turist de extravaganţa, uneori de prost gust, a metropolei şi mă îndrept spre hotelul micuţ, la care trag de obicei când trec prin oraş.
Firma, pe care scrie cu mici leduri Tres Palmeras, se iveşte după aproape o oră de rătăcit pe străzile care mă duc în zona de sud al oraşului. Parchez şi mă îndrept spre intrarea în hotel şi când deschid uşa un miros puternic de parfum, bine cunoscut, mă întâmpină imediat.
— Matthew, iubitule, te-ai întors?
De la recepţie, Juliana mă primeşte cu un salut perfect. Buzele ei se lipesc de ale mele în timp ce cu mâinile mă înlănţuieşte aproape de trupul ei fierbinte de creolă. Reacţionez pe loc, deşi sunt cumplit de obosit din cauza drumului extrem de lung pe care îl parcurg de câteva zile.
— Ţi-a fost dor de mine? întreb, prefăcându-mă uimit, când mă desprind din sărutul ei incintant, iar Juliana îşi scutură capul şi râde arătându-şi dinţii albi dezveliţi de buzele pline şi roşii.
Este o femeie superbă şi m-am bucurat deseori de generozitatea ei. Sunt însă convins că mulţi „iubiţi" au parte de acelaşi tratament ca mine. Juliana este o femeie cu mult potenţial şi cu un chef nebun de sex şi, pe deasupra, trupul său ispititor a fost înzestrat de Creator cu tot ceea ce este necesar pentru satisfacerea celui mai năzuros dintre bărbaţi.
— De data asta cât ai să rămâi? susură ea languros şi mă priveşte cu cei mai seducători ochi. Este conştientă de frumuseţea ei şi nu ezită să-şi folosească farmecele pe masculul care îi cade cu tronc.
Îi dau la o parte de pe faţă un cârlionţ lung, desprins din claia de abanos, ca de negresă, ce-i încadrează faţa micuţă, şi nu mă pot stăpâni să-i zâmbesc fetei pe care o cunosc de aproape zece ani. S-a schimbat mult de-atunci. De fiecare dată când o văd îmi aduc aminte de chipul speriat, pe care îi străluceau lacrimile şi deznădejdea din ochii ei, când mi-a spus să o ajut să scape. Atunci era o copilă de șaisprezece ani care fusese racolată ca să se prostitueze de banda Hocico. După aproape doi ani de infern, fetiţa, devenită femeie la vârsta la care alte fete se jucau cu păpuşi, îşi dăduse seama că intrase într-un carusel al morţii şi că nu mai avea nicio şansă de salvare.
— Cât este nevoie ca să discut cu Brent. S-a ivit o complicaţie şi vreau să o rezolv înainte ca lucrurile să scape de sub control.
Sprâncenele Julianei se unesc deasupra nasului cârn într-un efort de concentrare.
— Din nou Ramon? întreabă ea privindu-mă îngrijorată pe sub sprâncenele lungi şi subţiri, apoi se înfurie. Nu-i este suficient că te-a aruncat în închisoare nevinovat? Hijo de puta! scuipă Juliana înjurătura şi scoate dintr-un mic bar, ascuns în perete, o sticlă de whisky. Hai să bem un pahar! Te văd atât de rar încât merită să chefuim ca să ne aducem aminte de vremurile trecute.
Mă aşez pe fotoliul de piele şi inspir mirosul curat al alcoolului. Este exact ceea ce îmi trebuie după zilele acestea nebune.
— Ai reuşit să îl găseşti pe Brent? se interesează Juliana după al treilea pahar de whisky cu gheaţă.
Dau din cap pentru că limba este mai greu să o mişc. Mă simt deja ameţit, iar combinaţia de oboseală şi alcool nu este cea mai plăcută pentru bietele mele picioare. Încet, încet chipul femeii de lângă mine pare că se pierde în ceaţă, iar vocea ei răsună înfundat. Nu trebuia să beau atât, aveam nevoie de luciditate, dar măcar aşa sunt sigur că voi dormi neîntors pâna mâine.
Când soarele pătrunde prin fereastra întredeschisă, apărată printr-o plasă de insecte de invazia ţânţarilor şi a celorlalte lighioane înaripate sau târâtoare cu picioare sau fără, primul lucru pe care îl simt, în afara unei dureri cumplite de cap, este greutatea care îmi apasă pieptul. Îmi întorc cu grijă ochii ca să nu accentuez migrena şi zăresc claia de abanos care ascunde faţa Julianei. Nu-mi aduc aminte nimic, dar, după felul în care arătăm, realizez că ne-am salutat bine azi-noapte.
Sper că nu m-am făcut de râs, îmi spun jenat când realizez ce repede m-am îmbătat.
— Juliana, gem eu, iar creola îşi mişcă puţin capul, doar puţin, aşa că nu am încotro şi fac un efort mai mare. Julianaaaa!!!
Femeia îşi ridică puţin fruntea, zâmbeşte adormită şi se lipeşte mai mult cu trupul gol de mine, în timp ce mâinile ei curioase încep să mă exploreze. Senzaţia este minunată şi reacţionez imediat, dar, spre regretul meu, nu am acum timp de aşa ceva. Deja văd pe telefon luminiţa aprinsă care îmi indică faptul că am pierdut mai multe apeluri sau mesaje.
Cinci apeluri pierdute de la Brent... La naiba! La naiba!
Sar din pat imediat şi înşfac telefonul. Mă înfăşor în cearceaful aruncat pe jos şi ies pe terasă.
— Brent? Am dat de tine, în sfârşit! spun aproape pe nerăsuflate. Te caut de mai bine de trei zile.
— Ştii că nu pot fi oricând la cheremul tău, îmi răspunde Brent cu vocea lui răguşită de tutun şi de oboseală. Tocmai m-am întors dintr-o misiune şi sunt frânt. Spune repede ce vrei înainte să adorm cu telefonul la ureche!
— Aş vrea să ne vedem cât poţi de repede. Nu-ţi pot spune la telefon. Sunt acum...
— ... la Tres Palmeras, iar în patul tău doarme frântă Juliana, mă întrerupe amuzat Brent şi, după fâşâit, îmi dau seama că scapără un chibrit ca să-şi aprindă o ţigară. Nu te mira, fiule, dar eşti previzibil de multe ori, mai adaugă el apoi redevine serios. Ai grijă că Antonio este pe urmele tale şi nu ştiu dacă pot să-l prind înainte ca el să ajungă la tine.
Fără să vreau mă înfior, deşi aerul dimineţii nu este atât de răcoros. Se simte deja că va fi o zi caniculară. Cicatricea de pe coapsă începe să pulseze şi durerea se răspândeşte parşivă făcându-mă să mă îndoi. Ştiu că totul este doar în imaginaţia mea, dar nu voi putea uita niciodată ochii turbaţi ai fostului meu prieten când m-a înjunghiat. Doar prezenţa mea de spirit a făcut ca lama să devieze din zona abdomenului ceva mai jos. Chiar şi aşa, am avut nevoie de operaţie, transfuzii şi aproape treizeci de copci. Am avut noroc că muşchiul şi nervii nu au fost secţionaţi, altfel nu aş mai fi putut mişca piciorul niciodată.
— Trebuie să o rezolvăm odată şi cu Antonio. M-am săturat să îi simt respiraţia în ceafă când mi-e lumea mai dragă, spun nemulţumit. Acum însă nu el este prioritatea, ci Ramon.
Tăcerea care s-a lăsat la capătul celălalt al firului îmi demonstrează că şi Brent este surprins.
— Ramon Navarro te-a descoperit? Chiar şi cu noua ta identitate? bombăne el şi apoi începe să înjure. De unde ştii? revine el după câteva minute în care a demonstrat cu profesionism diversitatea şi complexitatea cunoştinţelor lui din acest domeniu.
— A trimis-o pe fiica lui Miller după mine. Era să fiu îngeraş în momentul acesta dacă nu eram atent. A încercat să mă împuşte la nunta unor prieteni.
În faţa ochilor îmi apare Ellora cu acea privire plină de ură amestecată cu teamă şi disperare. Acum îmi dau seama că inima mea a recunoscut ceva din trecut, dar încă nu-mi dau seama ce anume.
Posibil să fi fost prezentă şi ea la proces. Avea pe-atunci 14 ani... iar eu, cel acuzat de uciderea acelui poliţist corupt, împlinisem doar 17 ani. Poate că mi-a rămas în minte de-atunci.
Era doar o copilă...
— Bine, lasa-mă să dorm măcar câteva ore, altfel leşin. Nu am pus capul jos de aproape trei zile şi deja nu mai înţeleg nimic din ceea ce-mi spui. Hai să ne întâlnim pe la ora 15.00 la barul aflat la două străzi mai încolo de Tres Palmeras, este unul mic... Hidalgo. Nu vreau să mă vadă Juliana. Cu cât ştiu mai puţini de legătura noastră, cu atât mai bine... în plus va fi şi ea protejată, în felul acesta.
Închid telefonul şi mă întind mai bine în şezlongul de pe terasa camerei. Viaţa mea a redevenit complicată. Credeam că, după ce voi părăsi Hocico şi îmi voi schimba numele îmi va fi mai uşor să o iau de la început şi să trăiesc printre oamenii care nu încalcă legea... printre oamenii normali. Voiam să trăiesc anonim, nebăgat în seamă, să fiu un bun vecin şi să am prieteni cu care să pot ieşi la bere, să iubesc şi să mă îndrăgostesc, să am şi eu o familie, chiar dacă nu meritam.
Voiam să trişez soarta... Ştiam că nu voi fi iertat şi că tot răul făcut se va întoarce împotriva mea, dar tot speram să pot dovedi că sunt om bun.
— Iubire, ce eşti aşa de gânditor? Întoarce-te în pat şi te voi face să te destinzi imediat.
Vocea somnoroasă a Julianei mă ademeneşte în pat, lângă trupul gol al creolei, şi sunt sigur că în următoarea oră aş putea să mă simt mult mai bine, dar totuşi este ceva necunoscut care mă opreşte.
Acei ochi... unde i-am mai văzut?
Nu poate fi de-atunci, de la proces. Eram prea turbat ca să mai disting pe ceilalţi oameni din sala de judecată. Poliţistul acela şi-a meritat soarta şi nu mi-a părut rău că a fost împuşcat. În acea ambuscadă au murit zece oameni de-ai noştri şi opt poliţişti. Şi totul din cauza lăcomiei lui Arthur Miller... Atunci a căzut şi Pablo.
Îmi simt stomacul contractându-se dureros când îmi aduc aminte de prietenul meu care s-a stins în braţele mele. „Te rog să ai grijă de mama şi de fratele meu, Roberto!" au fost ultimele lui cuvinte. Mă implora din priviri şi ochii lui s-au închis încet abia după ce l-am asigurat că familia lui va fi a mea. Din păcate, nu mi-am putut îndeplini decât jumătate din promisiunea de-atunci. Roberto a murit din cauza unei supradoze un an mai târziu, când mie îmi era imposibil să fac ceva pentru el. Doar mama lui Pablo mai trăieşte. Madre Elissa este şi mama mea acum. Este singura mamă pe care o mai am şi, de câte ori o văd, îmi amintesc de Pablo şi de Roberto, dar şi de mama mea.
Duşul fierbinte, alternat cu rece, mă înviorează şi deja simt cum oboseala şi mahmureala îmi părăsesc trupul după aproape o jumătate de oră. Mă îmbrac cu haine curate şi mă prefac că nu văd cum Juliana mă urmăreşte cu ochii mijiţi de somn.
— Te întâlneşti cu Brent?
Ştiu că este inutil să o mint şi că va fi îndurerată de neîncrederea mea, dar trebuie să am grijă de siguranţă ei. Ea nu trebuie să ştie nimic din ceea ce fac şi astfel va fi mai puţin vulnerabilă.
— Nu, merg la bancă să scot nişte bani şi să achit câteva comisioane. Mă întorc peste trei ore...Te mai găsesc aici?
Mă aplec asupra ei şi o sărut lent, în timp ce mâna mea o mângâie pe şold şi îi cuprinde sânul în palmă. Sunt gata să uit ce am de făcut în clipa în care Juliana îşi desface trupul ca o floare şi mă încătuşează cu picioarele pe după mijloc, oferindu-se pe loc.
— Întotdeauna voi fi aici pentru tine, Matthew Ramirez, îmi şopteşte ea în ureche, suflându-mi aer fierbinte şi umed.
Mă desprind cu greu din îmbrăţişarea femeii, care mă vrea la fel de mult cât o vreau şi eu, şi ies din camera de hotel măcinat de mari regrete şi blestemând pe toţi cei care mă urmăresc şi nu mă lasă să mă bucur să trăiesc aşa cum îmi doresc.
Maşina mă aşteaptă cuminte în parcare şi pornesc spre Hidalgo, încercând să-mi şterg din memorie imaginea trupului cald şi rotunjit al femeii din camera de hotel. Sper că o găsesc tot acolo, mă încurajez în timp ce mă strecor pe străduţele înguste.
Merg la banca unde mi-am lăsat acum câteva luni o parte din banii strânşi şi documente importante pentru care mulţi oameni ar face crimă ca să pună mâna, iar eu ca să le apăr.
Sediul Bank of America Financial Centers se iveşte mărginit de câţiva copaci care par şi ei ofiliţi din cauza căldurii copleşitoare.
Un angajat mă întâmpină mieros chiar de la intrare. Ştiu că hainele mele nu-i inspiră imaginea omului de afeceri cu care este obişnuit, dar nu-mi pasă de ce crede. Mă îndrept spre ghişeul nr. 4 şi întind cartea de identitate funcţionarului de-acolo.
— Vreau să-mi deschid caseta de valori, spun şi mă aşez pe fotoliul pe care mi-l indică acesta în timp ce el verifică în baza de date a băncii.
— Aceasta este cheia dumneavoastră, domnule Carson!
Mă ridic şi iau cheia pe care însuşi directorul băncii, anunţat discret de măruntul funcţionar de la ghişeu, mi-o întinde cu mult respect. Sunt convins că, dincolo de hainele mele destul de banale, suma depusă în contul meu a reuşit să trezească respectul acestuia.
De-acum aş putea să apar chiar îmbrăcat în zână că tot s-ar înclina cu toţii în faţa mea...
— Vă rog să mă urmaţi, domnule Carson!
Directorul băncii este un bărbat înalt şi slab, cu părul cărunt. Păşeşte în faţa mea băţos, ca majordomul unor aristocraţi. Dacă ar şti el că bărbatul pe care îl conduce nu este altceva decât un criminal, atunci ar mai fi la fel de respectuos?
Se opreşte, după ce parcurgem câteva coridoare, în dreptul camerei în care se găsesc cutiile de valori.
— Caseta 103356 C se află aici, domnule Carson. Puteţi să staţi cât doriţi, spune directorul, înclinându-se în faţa mea.
Mă umflă râsul fără să vreau, dar mă înclin şi eu în faţa lui, ca să arăt că sunt bine crescut. Îl las să se îndepărteze, apoi caut caseta mea de valori. O găsesc imediat şi introduc cheia. Un clinchet sec mă anunţă că am descuiat cutia. Trag de ea şi scot în afară caseta verzuie în care se află dovada care ar putea să târască în închisoare câţiva judecători, politicieni şi procurori.
Dacă acesta este preţul ca să pot trăi normal, atunci îl voi plăti...
Scot dosarul albastru şi las restul hârtiilor la locul lor. Nu se ştie ce se va mai întâmpla şi trebuie să mă asigur că nu sunt în pericol şi nici cei din jurul meu nu au de suferit din cauza mea.
În mai puţin de un sfert de oră sunt din nou afară. Respir aerul cald, dar sunt bucuros că am ieşit din buncărul de fier şi beton care îmi adăposteşte şansa la o viaţa normală, deşi preţul este cumplit.
La ora 14:45 parchez în faţa barului Hidalgo. Din instinct trag cu coada ochiului la maşinile parcate. Nu mi se pare nimic suspect, dar asta nu înseamnă că nu sunt urmărit. Ştiu foarte bine cum se procedează şi, în locul în care mă aflu, îmi este imposibil să depistez ceva suspect. Se pare că Brent şi-a luat toate măsurile de precauţie. Nici el nu are deplină încredere în mine, deşi am trecut împreună prin atâtea evenimente...
Cine să aibă încredere în cel care ajunsese atât de aproape de vârful mafiei mexicane?
(3235)