Buna dragi prieteni!
Voi stiti povestea cu calu'?
Nu, nu?
Paai, cand o sa va intrebe cineva data viitoare asta, siguuur o sa stiti!
Ps: nu uitati sa porniti melodia inainte de a citi versurile!
---------------------------------------------------------------------------
Calul de luptă
Am avut un vis,
În care zburam peste-o mare nemarginită
Iar seva lacrimilor ce umpluse apa era pângărită
De sângele scribilor, cu peniţa ruginită.
Eram așa aproape de marea agonisită,
Stropii ei ca spinii, îmi lăsau pielea găurită.
Valuri cenușii se ridicau, temător,
Urlând pe un glas impunător, de tenor.
Era spre dimineață, iar eu am încercat ca un dresor,
Să le liniștesc, vorbind ca un signor.
Ele mi-au răspuns, ca unui agresor,
Ridicându-se pe două copite, amenințător.
Luând forma unui cal de luptă, protector,
Cu mască de fier și pene pe creastă - biruitor,
Trăgând după el carele de luptă ale egiptenilor.
Fioros, îmi spuse să-l ascult
Că el o să-mi spuna povestea lui, într-un tumult.
Icni, iar un fulger aduse ziua dintr-un întunecat colț.
Că așa-i apuse gloria, oricât fu de zvelt – fulgerător,
Când o sageată ascuțită i se înfipse în picior.
Se prăbuși, iar în gura-i năvăli sarea nisipurilor.
În zbuciumul terorii, fu călcat pe spinare și-un fior
Îl înlemni în mijlocul bătăliei, lăsându-l cu un ochi chior.
Roise mult timp în jurul său sunetul sulițelor.
Ura, înrobirea, speranța, scânteia metalelor
Și ultimul strigăt, cu gura căscată ce-i ducea pe aleea morților.
Când liniștea se întinse ca o plasă,
Calul se ridică din marea de sânge.
Speriat, se strecură printre leșuri, fără a le atinge.
Privi trist cum viața îți poate smulge
Familia și ce ai sădit. Dar ce spun stăpânii, e lege.
Frigul nopții se lăsă. Îndepărtându-se de câmpul de luptă
Reveni încet la ale lui. Căci durerea ce-o avea nu putea fi ignorată.
Rana de la coapsă îl secera, secatuindu-l de forță.
Prin nisipul fără sfârșit, crezu ca va piere odată
Cu venirea zilei. Îi mușcaseră corbii piela sfârtecată,
Fiind prea silit să se apere de pericolele de care retina-i era înconjurată.
Soarele îl lovise cu arșiță, prefăcând nisipul în sticlă,
La fiecare pas, durerea arzându-l constant, ca o boală.
Plânse până la ultima picătură din corp, de-l luă cu amețeală,
Uscându-i-se singurul ochi ce-l mai avea cu vinețeală.
Hoinărise așa zile întregi, flămând și abătut în agoniseală,
Până când într-un colaps, nisipul îi deveni o pernă de argilă.
Din febra rece, apăsătoare, negura eternă
Fusese tăiată, de o umbră de lumină.
O mână caldă se așternu ca o aspirină
Peste scalpul său moale, plin cu arină.
Era un bătrân Beduin cu fața blajină.
Îi scutură nisipul din blană
Și îi dădu un pumn de lucernă.
Mângâie iubitor sufletul său bocnă.
Îi spuse că el colinda de mult timp
Ungherele însângerate ale deșertului
Împreună cu animalele, spre casă,
Și că de acum, nu va mai fi nevoie
Să ducă războiul nimănui, căci îl va lua cu el.
Un zâmbet îi răsări pe chip calului.
Trepat, începu să își recapete încrederea în oameni.
Să viseze la păduri și pajiști, de unde vin ai lui semeni.
Doar gândul acesta, îl făcea să tremure din genunchii rumeni.
Noaptea, batranul îi puse tandru capul în poală,
În jurul unui foc, ce aprindea cerul smoală.
Povestise de ce a fost odinoară, înaite de răscoală,
Câte lucruri îi smulse din mâini într-o răfuială,
Războiul, ce i-a luat copiii să meargă, cum a fost și el, la rânduială.
Spuse că azi, îi vede în stele, așteptându-i să se întoarcă acasă.
Străbătură mult timp deșertul, abia așteptând
Să ajunga în acel loc... unde este pace și se aud râuri curgând.
Într-o zi, văzură ei de la depărtare, tot călătorind,
Că o furtună se apropia, să-i inghită, vibrând.
Batrânul îl calmă, zicând că se așteapta la asta venind,
Căci deșertul e însuși ca viața – neprevizibilă. spuse zâmbind.
După o stâncă strâmbă, găsi lăcaș, adăpostind
Animalele sale, apoi se duse și el, simțind
Cum se apropie clipa... din ochi închizând.
Furtuna veni precum un val, urlând
În timpanele lor, calul miorlăind.
Batrânul îl luă în brațe, cuprinzând
Gâtul său lung, protejându-l, suspinând.
Când furtuna de sticlă se domoli, de ei trecând,
Deschiseră ochii și dupa panglica nisipoasă, fumegând,
Văzură trei bandiți călare pe cai negri, încolțind
Adăpostul lor, venind încet, șerpuind.
În ochi li se vedeau umbrele poporului lor înrobit, sângerând.
Fără milă, îl luară pe bătrân, de zdrențele lui trăgând,
Batjocorindu-l cu ploi de picioare - râzând.
Într-un ultim răgaz, îl privi pe cal, blând,
Apoi se stinse în lama de sabie, plăpând...
Un seism se produse, zguduitor,
În interiorul calului, odată stăruitor.
Organele se deplasară sfâșietor,
Neștiind cum să mai respire aerul înțepător.
Sistemul nervos deveni confuz, covârșitor,
Trupul său mișcându-se, apoi încremeni cutremutrător,
Inima de gheață apoi clocotită în fierbător,
Peste ea straturi de lavă tencuitor,
Pentru ca clipa următoare să simtă asurzitor
Cum inima-i coboară în miezul ghețarilor.
Fusese silit să care după el zestrele luate
De bandiți în drumul lor, lăsând suflete înduretate.
Căzură ploi peste el și înțepături tot mai tari în copite,
Biciuit, tratat cu cruzime și nepăsare.
Trecură săptămâni, fără apă sau mâncare,
Simțind cum povoara lui devine tot mai mare.
Trase după el greutățile, până ce fibrele musculare
Îi cedară, una câte una, corpul său devenind un duium de nevroze.
Urcase în chinuri, o dună de nisip arzătoare.
Unul dintre hoți se enervă, văzu că îi încetinește și, cu nepăsare,
Scăpă de povară. Scoase sabia, țipând cât putu el de tare.
Îi crestă pielea și, împingându-l cu talpa, îl lăsă s-o ia la vale.
Căzu de pe duna de nisip, rostogolindu-se,
Într-un morman de praf îmbrăcându-se.
În noaptea rece se pierdu, fără ifose.
Fără să-și dea seama, viața îi deveni un cerc din oase.
Din nou, singur și abătut, așa cum durerea o coase,
Urmărit în întuneric de prădătoare și lucruri primejdioase.
În delir, auzi apa. În locul unde se revărsa Nilul ajunse.
Cu limba uscată, băuse așa de multă apă, până când picioarele-i se facură crucișe.
Crezu că o să se revigoreze, aproape de apă și natură simțindu-se.
Dar atunci, șezând pe nisipul ud, sfârșitul îl văzuse.
Prin burtă, îi curgea apa pe care el o băuse.
Căci loviturile banditului îi lăsaseră răni deschise.
Stând în natură ți cu ochii mijiți, moartea o îmbrățișase.
Căci cu toții fugim de ea, fără să ne pese.
Apoi, nevând încotro, o privim ca pe o eliberare.
Purtat de apă, în adâncuri, așa și calul nostru se stinse.
-----------------------------------------------------------------------
Va multumesc ca ati citit!
Timpul dedicat scrieri ei este infirm, cu satisfactia pe care o am cand voi cititi si va regasiti in versurile mele!
Va invit si pe pagina mea de fb --- facebook.com/alzaram
Cumpara-mi o cafea!
Care este una dintre cele mai bune metode,
de a sustine un scriitor daca nu prin ai cumpara o cafea?
Pentru cei generosi, donatiile voastre sunt bine venita la adresa de Paypal:
naturalvibe99 @gmail.com
Va multumesc inca o data ca ati citit!
Ne revedem cuuuraaand! :D