N

95 15 19
                                                  

20 martie

        Nu suntem obligați să participăm la ședințele de grup. Totuși, acest tip de terapie vine ca o recomandare după depășirea perioadei în care ai fost tratat individual. Pentru mine, astăzi a fost a doua ședință, însă nu am vorbit, ci doar am ascultat. Terapeutul meu știe că nu sunt pregătită să împart cu niște străini situația mea, la fel de bine precum știe că nici lui nu i-am spus chiar totul. Indiferent de asta, m-a îndrumat către terapia de grup. Acum, dacă mă gândesc mai bine, poate acesta este și motivul pentru care mi-a cerut să scriu. Este imposibil să nu fi înțeles cât de greu îmi este să mă deschid în fața cuiva. Și aici cred că e vorba despre părerea celorlalți. Despre teama mea că și alții sunt ca mine – niște ființe pline de prejudecăți.

        Adevărul este că terapia individuală a decurs binișor. Pofta de alcool s-a redus – nu dramatic –, dar pot trăi și așa. Atunci ce motiv ar exista pentru ca cea de grup să nu funcționeze?

        Ascultând problemele celorlalți îmi este mai ușor să caut soluții pentru mine însămi. Astfel, atunci când Marius din Brașov (în vârstă de treizeci și cinci de ani, arătând lejer cu zece ani mai bătrân) a spus că nu și-a mai văzut soția de mai bine de trei ani după ce a agresat-o fizic, prima intenție a fost să-i trag un pumn în față. În mintea mea auzeam doar ,,Așa-ți trebuie, nemernicule!". Apoi și-a plecat capul și nu l-a mai ridicat minute în șir. A vorbit cu vocea joasă, încărcată cu rușine. Femeia plecase de frică. Își strânsese câteva haine și dusă a fost. Marius a continuat să bea, dar nu mai era o pură bucurie. Voia să uite de singurătatea care îl aștepta în fiecare seară în prag. ,,Fă-te bine, Marius!" îmi spuneam în gând, dorind să ajungă la el vorbele mele. ,,Fă-te bine și caut-o! Nu e un semn rău că încă sunteți căsătoriți. Caut-o și cere-i iertare! Undeva, în lume, ea te așteaptă."

        Pe mine nu mă mai așteaptă nimeni.

        Aparent, soluția găsită pentru Marius nu funcționează și în cazul meu. Ar trebui să mă simt mândră dacă va mai exista cineva care să mă recunoască după ce voi ieși de-aici.

        Astăzi am realizat că îmi place coordonatorul ședințelor de grup. Nu în sens romantic, desigur, ci încrederea pe care ne-o transmite.

        Dacă am crezut că e totul numai floricele și zâmbete și păreri de rău – exact ca în filme –, mi-am dat seama că toată această nebunie cu oamenii care stau strânși într-un cerc și se privesc unii pe alții cu empatie e doar un mit. În mintea mea s-au derulat numai imagini nebunești, cu mine pierdută, amețită de aburii alcoolului, varză, praf, un nimic. Și, totuși, chiar acolo, în străfundurile aceleiași minți, îndrăzneam – ÎNDRĂZNEAM NAIBII – să-i condamn pe oamenii ăia care credeau că eu sunt acolo pentru a-i susține și a nu-i judeca.

        După ce Marius a terminat de vorbit, un râs isteric a luat prin surprindere întreaga adunare, urmat îndeaproape de niște aplauze teatrale. Veneau de la ,,tipul cu bâta".

        ,,Uitați-vă la voi cât sunteți de jalnici! Jalnici, jalnici, jalnici", a spus, indicând cu degetul către fiecare dintre noi.

        Coordonatorul n-a încercat deloc să-l oprească, ci doar și-a luat pixul și a început să bată cu el în hârtiile pe care le avea în poală.

        ,,Tu!" s-a uitat către un bărbat trecut de prima tinerețe. ,,Te crezi mare și tare doar pentru că ai vârsta pe care o ai, dar ești la fel de varză ca toți de-aici! Îmi ceri respect, dar tu te uiți la mine de parc-aș fi un căcat. Ghici ce?! Aici e veceul și nici tu nu ești în altă parte."

        Bărbatul nu a răspuns provocărilor tânărului.

        ,,Și tu!" a făcut semn către Marius. ,,Plângi după o afurisită de muiere de parcă ar fi ultima de pe pământ. Du-te, frate, fă-te praf și arde-o pe una la nimereală! Să mor de nu-i aia fericirea maximă! Azi una, mâine alta, și tot așa!"

        Știu că am început să-mi frec palmele în poală, sperând că mi-aș fi putut aduna curajul pentru a pleca din acea încăpere înainte să-mi vină rândul.

        ,,Iar tu..." a arătat spre Sandra, zâmbind malițios. ,,Îți fâțâi țâțele prin nasu' meu de când ai venit. Te crezi o mare dramă în două picioare, da' nu ești cu nimic mai bună decât mine! Pun pariu că dacă-ți aduc acum o sticlă de whisky, o torni toată pe gât ca să uiți cât de al dracu' de nefericită ești. Și apoi cazi la picioarele mele."

        Între timp, coordonatorul încercase să îl oprească din a le vorbi urât celorlalți, fără reușită. Totuși, ceva îmi spunea că îl observa, scriind încontinuu pe hârtiile sale.

        Sandra l-a ars cu privirea, dar nu a spus absolut nimic, căci coordonatorul a oprit-o fix în clipa în care ea a sărit de pe scaun pentru a-l înfrunta pe cel care a jignit-o. Atunci am înțeles că toată acea șaradă lăsată să degenereze nu era decât o altă formă prin care i se testau limitele. Era bine cunoscut faptul că nu-și putea ține în frâu mânia. Totuși, mi-a fost teamă de ce am zărit în ochii Sandrei. ,,Tipul cu bâta" n-avea să scape neșifonat. Momentul lui de răbufnire avea să-l coste.

        ,,Și mironosița", a continuat, sfredelindu-mă cu ochii mijiți. ,,Tu zici că ești aici doar să ne observi și să ne judeci pe toți. Nu spui nimic, nu bagi pe nimeni în seamă și, totuși, s-ar putea să fii mai rău decât noi toți la un loc. Ia spune, ce-i cu tine?"

        A început să se apropie cu pași mici de mine. S-a oprit în dreptul scaunului pe care eram așezată și a răsucit o șuviță din părul meu printre degete. Așa cum stăteam, îi vedeam doar cureaua de la blugi și marginea tricoului îndesată în ea. Tensiunea emana din el și îmi dădea senzația că nu mai pot respira.

        Apoi, aproape din senin (căci mă pierdusem de tot în frenezia libertății cuvintelor sale), o mână i s-a lipit de piept, îndepărtându-l foarte puțin.

        ,,Ce te apasă, hm?"

        Șuvița mea i-a alunecat printre degete, dar tot mi-a trasat iute conturul obrazului cu arătătorul, îndemnându-mă să-l privesc.

        ,,Cine a crezut în tine? Sau cine n-a crezut în tine?"

        Vorbele lui au durut.

        S-a aplecat apoi până când ochii noștri au ajuns la același nivel, iar mâinile sale s-au poziționat ostentativ pe coapsele mele, fără a ține cont de vorbele dezaprobatoare ale coordonatorului. Am recunoscut în ei nebunia, frica, dorința. Furia. Contactul nu a durat decât puțin, dar eu am avut impresia că au fost minute bune. Însă, înainte de a se retrage și a ieși din sală, mi-a șoptit ceva la ureche, iar eu sunt absolut convinsă că am înghițit în sec la promisiunea lui și am aprobat din cap cu nerăbdare.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum