Prolog

198 30 27
                                                  

      Stătea pe o bancă și privea copiii jucându-se, alergând. Se chinuia astfel, dar nu avea ce să se facă. Venise vara și zilele erau mult mai lungi. Aproape că-i fusese ușor înainte ca soarele să stea mai mult pe cer. Acum, însă, serviciul i se termina în amiaza mare. Nu se putea duce acasă. Nu erau decât niște pereți goi, necunoscuți, acolo. Liniștea era sinistră. Și singurătatea mușca din carnea lui ca hămesită.

      O minge țopăi către el și, iute, în urma acesteia, apăru un băiețel. Bărbatul se ridică să o prindă și i-o dădu micuțului care aștepta cu brațele întinse. Se uită la el preț de o secundă înainte de a-și revendica mingea și de a dispărea la fel de repede precum apăruse, dar fu suficient. Avea să-și amintească obrajii aceia rumeni, ochii de culoarea ciocolatei și buzele rozalii ale copilului chiar când se va întinde în pat.

      În patul lui mare. Mare și gol.

      Nu putu să se abțină și își imagină cum ar fi arătat fetița lui. A lor. Pentru că își dorise o fetiță mai mult decât orice pe lume. O pictase de atâtea ori în mintea sa, încât aproape că se concretiza în fiecare copilaș care-i ieșea în cale. Dar ei nu se mai găseau de o vreme în același context. I se rupsese afurisita de inimă odată cu despărțirea, dar știa că era mai bine. Sau că, cel puțin, trebuia să fie.

      Cu timpul, trec toate, se gândea adesea.

      Dar trecuse deja un an și viața lui încă era pusă pe pauză. Nu știa cum să se descurce de unul singur, și doar era bărbat. Însă durerea și pierderea nu erau prea ușor de suportat. Oare ea cum se descurca? Cum trecea ea prin viață? Plutind?

      Se uită din nou la copii. De fapt, nu-i scăpase din ochi de când se așezase, dar acum îi analiza de-a dreptul. Ar fi putut trăi și fără copii, asta era sigur. El ar fi putut. N-ar fi fost împăcat, dar s-ar fi obișnuit cu ideea. În orice caz, nu ar fi fost ei nici primii, și nici ultimii. Dar pentru ea nu era ceva de neglijat. Nici pe departe.

      Înainte de separare, problemele se accentuaseră. El nu-i mai era de ajuns, o văzuse cu propriii ochi, și, dacă ar fi fost să fie complet sincer, chiar și el se săturase de reproșuri, de cuvinte care nu mai puteau fi retrase odată rostite. Și nu se referea numai la ale ei. Vina îl rodea de viu. Trebuise să știe mai bine de atât, să insiste mai mult, dar fiecare vorbă a sa căpăta un alt fel de înțeles. Așa că refuzul lui de a o mai lăsa însărcinată fusese interpretat precum o lipsă de interes față de ea, de femeia care era ea. Într-adevăr, erau seri când îl atingea și el nu avea nicio reacție. Dacă ar fi fost vreodată sexi ca o femeie în profundă stare de ebrietate să sară pe tine, momentul potrivit trecuse deja de mulți ani. Ei nu mai erau adolescenți. El știa, totuși, adevărul. O nouă pierdere ar fi distrus-o de tot – iremediabil, irecuperabil. Și, după cum prea bine își dădea seama, chiar și la el s-ar fi desprins ceva ce nu s-ar mai fi putut lipi la loc. Iar asta fac oamenii când prevăd răul – se apără.

       Depășiseră durerea fiecare singur, fiecare în felul lui. Ea pornise pe calea uitării, iar el pe cea a reamintirii. Erau două drumuri absolut diferite. Paralele. Opuse. Momentele de cumpănă ar fi trebuit să-i apropie, să treacă prin toate împreună, dar, câteodată, numai dragostea nu e de ajuns, indiferent de ce ar spune romanticii.

      Se ridică și se îndreptă spre casă. Spre casa care nu putea fi numită cămin. Acolo plutea un imens aer de melancolie.

      Ar fi vrut ca toate gândurile să-i rămână uitate pe bancă, să se piardă printre persoanele care se plimbau prin parc, dar nu se putea. În ultima vreme, ajunsese la concluzia că umbrele oamenilor erau alcătuite exact din ceea ce ar fi vrut aceștia să lase în urmă. Din ceea ce simt și îi împresoară. Cumva, ca un memento pentru viața pe care au trăit-o.

      Mergea încet când, mai jos, pe alee, întâlni un vânzător ambulant de înghețată. Recunoscu imediat copilăria în cupa care îi fu servită unui băiat.

      Se opri. Umbrele sale purtau și fericire.

      — Două cupe, vă rog, ceru el.

      Două cupe – uitare și aducere-aminte.

      Și de restul, fluturi.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum