I

65 11 24
                                                  

1 aprilie

        Iubirea...

        Iubirea asta nu-i decât un concept mai larg pentru niște chestii pe care le simți la un moment dat.

        Poți spune că iubești cu adevărat pe cineva până când nu ai pentru el toată grija, toată teama, toată durerea din lume?

        Elena cea care a pierdut sarcina nu a mai fost la fel. Niciodată nu a mai fost. Nici chiar atunci când s-a întâmplat a doua oară.

        Eram (și cred că încă mai sunt) clinic sănătoasă. Nimeni nu mi-a dat un răspuns concret la întrebarea pe care o rosteam smulgându-mi părul din cap. Sarcinile mele se duseseră una după alta. Copiii mei mureau și luau cu ei bucăți din mine. Încercam să mă mențin pe linia de plutire, dar era îngrozitor. Psihicul era la pământ și nimic nu mă mai calma. Pe dinafară zâmbeam, dar sufletul mi-era atârnat în pioneze. Fuseseră două avorturi spontane în decurs de patru luni. Practic, am rămas imediat însărcinată după luna de pauză recomandată de medicul meu.

        Începusem să beau dinainte de a termina prima serie de tratament. Ca orice familie, uneori mai beam câte un pahar de vin la cină. Saltul a fost lejer, de la un pahar la două, apoi la trei. Aveam senzația că amețeala îmi schimba starea de spirit. Și pe-a mea, și pe cea a lui Alex. În acele momente, chiar dansam prin casă, cu paharul în mână, sorbind înghițituri mici și urmărindu-l pe soțul meu privindu-mă. Îi iubeam postura și zâmbetul strâmb, ochii înflăcărați și încărcați de dorință, buzele pe care și le trecea una peste cealaltă.

        Probabil că într-un astfel de moment l-am conceput pe al doilea nostru... făt.

        Sună penibil. Și sună și mai penibil când ți-o spune altcineva, când îți numește toate speranțele, toate ideile, idealurile și imaginile tale cu un copil deja mare, unul care chiar poartă și un nume, făt. E oribil să auzi cuvântul acesta – făt. Pentru că experiența îmi confirmă că nu este un cuvânt aducător de vești bune.

        L-am pierdut exact la fel ca pe primul. N-am mai avut speranțe deloc atunci când m-am urcat în mașină. Știam. Mi se desfășura totul prin fața ochilor, exact ca într-o reluare a unui film pe care l-ai văzut de un milion de ori. Vizualizam sala de așteptare, asistentele care ar fi roit în jurul meu, medicul care nu ar fi îndrăznit să se uite la mine când mi-ar fi dat vestea. Apoi lacrimile care m-ar fi acompaniat pe tot parcursul procedurii scoaterii din mine a acelei părți care mă făcuse atât de fericită.

        Plângeam și iar plângeam, rememorând ultimul drum parcurs în exact aceleași condiții. Urlam de durere și de neputință, băteam cu pumnii în bordul mașinii. Alex era acolo, dar era la mii de kilometri depărtare. Îi vedeam degetele tremurânde, în încercarea lor de a mă opri. Nu mai voiam nimic, nu-l mai voiam pe el și, cu atât mai mult, nu mă mai voiam nici pe mine. Am simțit la un moment dat o dorință nebunească de a ne răsturna înainte de a asculta verdictul care ne atârna deasupra capetelor. Fusese un impuls irațional, dar îl simțisem atât de profund în mine! A lipsit o clipă, o clipă doar, și aș fi făcut ca totul să se termine.

        A doua zi, eram amândoi distruși. Nu puteam lega o conversație și fiecare încercare de a purta una se încheia în țipete. Realizez acum că se acumulaseră frustrări pentru care nu aveam pe cine învinovăți, astfel că răbufneam unul asupra celuilalt. Cam atât cu plânsul de milă – Alex era înciudat și nici măcar nu-i mai păsa dacă mă rănea. Dar adevărul era că nici mie nu îmi păsa dacă îl răneam pe el, atât timp cât mă descărcam de toată furia care zăcea în interiorul meu.

        Mai târziu, tot în acea seară, am clacat deasupra chiuvetei din bucătărie. Suspinele îmi erau domoale, de parcă voisem să le înghit cu totul, să nu le aud nici eu. Dar era în van, căci lacrimile mi se scurgeau pe canalizare în jos, ca și cum ar fi fost niște picături oarecare de apă. Asta m-a determinat să plâng și mai tare, realizând cât de impalpabile erau cicatricile mele.

        Avea să vină furtuna, o anticipasem, iar durerea nu se estompa absolut deloc pentru a-i putea face față. Am bâjbâit cu mâna în căutarea unui pahar, apoi mi-am turnat din sticla de coniac pe care o țineam pentru musafiri. Oricum, nu aveam prea mulți, și oricum, nici nu voiam să vină dacă ar fi adus în dar botoșei, așa cum se întâmplase deja la primul... făt. Alex nu obișnuia să bea tărie. Senzația de arsură a fost binevenită. În sfârșit, simțeam și altceva în afară de durere. În afară de durere și de pustiu. Am adormit amețită în noaptea aceea. Îmi amintesc vag cum Alex s-a strecurat lângă mine și cum eu am vrut să-l dezbrac. Îl voiam în mine, să mă umplă, să mă facă din nou întreagă. Credeam că ar fi avut puterea aceea, însă, în realitate, nu mă putea repara. A refuzat. Refuzul lui m-a speriat, dar mi-a spus ceea ce ar fi trebuit să știu și eu – fusese scos un făt mort din mine și mie-mi ardea de futut.

        Alex devenise tranșant.

        Sau poate era doar respirația mea care îl îndepărtase, căci mirosul a persistat și dimineața următoare. Ce mai scuză găsisem! Eram jalnică.

        E o chestiune ciudată ceea ce o să scriu acum. Și probabil că mintea mea nu a luat în calcul ideea până acum, când privesc totul retrospectiv.

        Eram, pe de o parte, același om. Dar nu mă puteam opri din a mă întreba dacă zâmbetele pierdute, umerii căzuți, ridurile proeminente și toate schimbările care interveneau asupra mea mă mai făceau să fiu eu.

        Începusem să exagerez cu băutura. Nu mai mă puteam stăpâni până nu beam primul pahar. Relaxarea intervenea imediat ce îl terminam. Mă ascundeam, dar apoi intervenea vinovăția. Descopeream că toleranța mea la alcool tot creștea și creștea. Viața noastră sexuală era grav afectată, iar Alex rareori se aprindea. Poate, la nivel inconștient, nu era doar problema cu copiii, ci și lipsa soțului meu cele care mă determinau să beau. Era o nebunie ceea ce simțeam, dar eram destul de confuză.

        Peste câteva săptămâni, s-a culcat cu mine. Am avut nevoie de toată determinarea din lume pentru a nu mă frânge când el și-a pus prezervativ. Nu mai făcuserăm asta din adolescență. Și, totuși, stătea deasupra mea și mă ținea la distanță printr-un afurisit de cauciuc. În noaptea aia, m-am simțit jalnică. M-a făcut să mă simt ca o curvă cu care îți înșeli ocazional nevasta, dar de care te protejezi să nu te îmbolnăvească. Indiferent de pledoaria lui, tot n-am putut să-mi scot din cap tot ceea ce mi-a cauzat partida aia de... sex.

        Nu mai voia copii cu mine.

        Nu, nu mai voia copii deloc. O susținuse tare și răspicat. Nu mai voia copii deloc dacă prețul era să ne pierdem pe noi.

        Cu toate acestea, s-a întâmplat din nou.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum