S

70 12 8
                                                  

27 martie

        Surprinzător cât de multă iubire poate aduce în viața ta un... fetus. Nu aveam nimic concret, în afară de testul pozitiv. Ne pregăteam de serviciu când l-am făcut. Aproape că îl simțisem crescând în mine, ceea ce-i un real paradox. Devenisem sensibilă la anumite mirosuri, mă dureau sânii îngrozitor și mergeam foarte des la baie. Și, mai presus de toate, întârzierea. N-a trecut mult până când linia de test s-a colorat și ea, astfel că aveam două liniuțe roz și două mâini care tremurau fără oprire.

        Nu încercam să facem un copil, dar nici nu ne străduiam să nu-l facem.

        L-am auzit pe Alex strigându-mă și cerându-mi să mă grăbesc, altminteri am fi întârziat. Mi-am tras pantalonii pe mine și am ieșit din baie. M-am sprijinit de tocul ușii, iar el a văzut imediat ce țineam în mână. În acel moment, a știut. Și-a dus palmele făcute căuș la gură, iar lacrimile i-au curs șiroaie.

        Nu m-am gândit atunci la ceea ce însemna acel plâns. Aveam să aflu că va simți același lucru de fiecare dată când inima i se va frânge. Și că, indiferent de ceea ce ar fi fost, el mereu avea să fie stâlpul meu de sprijin. Și, totuși, l-am dat pentru alcool.

        Nu s-a mai gândit la oră, la serviciu, la nimic, ci doar privea testul și mai că nu-i venea să-și creadă ochilor. O fericire complet inexplicabilă pusese stăpânire pe noi doi, dacă era să mă iau după modul absolut degajat în care trataserăm extinderea familiei.

        Abia s-a lăsat convins să merg la serviciu în ziua aceea. Insista să-mi iau liber, dar nu am vrut. Mă simțeam bine și nu vedeam niciun motiv pentru care ar fi trebuit să-mi opresc activitățile. În dimineața aceea, am sunat pe toată lumea și le-am dat vestea. Ba chiar am postat pe Facebook o fotografie cu testul pozitiv, primind o mulțime de aprecieri și felicitări. Privind retrospectiv, aș vrea să n-o fi făcut. Mi-ar fi fost mai ușor să depășesc trauma. Amândurora ne-ar fi fost.

        Pe măsură ce zilele treceau, Alex mă menaja, nu voia să mă lase să fac mai nimic. Uneori, când stăteam în pat, jura că el simțise copilul cum îi răspundea la atingeri.

        ,,Dar nici măcar nu e un copil format", îl tachinam eu. ,,E abia o adunătură de celule".

        Rutina ni se schimbase. Seara, aveam program de joacă și pupături pe burtică, astfel că ne-a fost tare greu când am pierdut sarcina și nu mai rămăsese nimic acolo cu care să ne jucăm. Ba chiar am pus distanță între noi. La culcare, fiecare își lua telefonul și se prefăcea că viețile cunoscuților de pe rețelele de socializare erau infinit mai importante decât ceea ce ni se întâmpla nouă. Adormeam așa, distanțați, fără sărutul de noapte bună, fără îmbrățișarea obișnuită.

        Totul a început cu câteva pete de sânge, care s-au transformat într-o adevărată hemoragie. Nu fusesem la ginecolog până atunci, era prea devreme – programarea mea era într-o săptămână.

        Verdictul a fost mai mult decât clar – avort spontan. Făceam parte din procentul femeilor care eliminau fetusul în primul trimestru. Ecografia a depistat urme de țesut, iar medicul a mai bifat un termen pe fișa mea – avort spontan incomplet. Chiar dacă sarcina nu fusese avansată, tot a fost nevoie să se intervină. M-au chiuretat (cel mai urât cuvânt posibil), mi-au prescris niște medicamente și m-au ținut sub observație o noapte. Alex nu s-a clintit de lângă mine. A dormit pe un scaun, chinuit. N-am vorbit prea multe, doar lucruri elementare care se discută la spital, de genul:

        ,,Ești OK?"

        ,,Da."

        ,,Vrei să-ți aduc ceva?"

        ,,Nu."

        ,,Ți-e sete?"

        ,,Nu."

        ,,Te ajut să te ridici?"

        ,,Mă descurc."

        Nu îl puteam privi. Mi-era teamă de ce aveam să zăresc în ochii lui. Insistase atât de mult să îmi iau concediu medical, încât și eu m-aș fi învinovățit. De fapt, chiar am făcut-o, m-am făcut cu ou și cu oțet în mintea mea. Și el de ce nu ar fi simțit la fel, de ce nu mi-ar fi aruncat în față că fusese numai vina mea?

        Dar, contrar așteptărilor, nu a deschis subiectul. M-a ținut de mână doar. Probabil că greșisem, dar creierul tot îmi trimitea semnale. Aveam să mă mențin la distanță de Alex pentru câteva zile.

        Când m-am trezit, dimineața, mi-am amintit că visasem. Am stat cu ochii închiși pentru câteva clipe, încercând să rememorez imaginile. Nu fusese un coșmar, nu reușise să mă trezească din somnul profund (indus probabil de medicamente), dar nici plăcut nu se dovedise. Eram undeva, la mare. Și cineva striga întruna ,,Mami, mami!". M-am văzut pe mine, de parcă eu, cea reală, cea care privea, eram aer. Stăteam întinsă pe un șezlong și citeam dintr-o carte al cărei titlu nu am putut să-l deslușesc. Știu doar că avea coperta albastră, la fel ca marea. ,,Uite-mă, sunt un delfin!", continua vocea. Nu mi-a luat mult să realizez că vorbea cu femeia de pe plajă – cu mine –, căci eu eram mama lui. Am zâmbit. Atât de strălucitor mi-a fost zâmbetul, încât am avut impresia că cerul se despică de la atâta lumină. L-am privit înotând, scufundându-se și, chiar și în lumea visului, am simțit mândria de a-i fi lui mamă. I-am trimis bezele și mi-am reluat lectura, dar a trebuit să-mi scot ochelarii de soare pentru a putea continua. Începea rapid să se înnopteze. Lângă mine, Alex se auzea vorbind la telefon. Când am verificat, băiatul nostru se juca în nisip. Stătea întins și își îngropase picioarele de tot, ca într-o pătură. Apoi s-a întâmplat nenorocirea. S-a lăsat întunericul și briza răcoroasă s-a transformat în rafale de vânt. Alex a sărit de pe șezlongul lui direct către fiul nostru. Îl urmăream trăgând, trăgându-l cu putere de mâini, chinuindu-se, dar nu reușea deloc să-l elibereze. În spatele lor se ridicase un val imens. Eu eram înmărmurită, blocată. Voiam să țip, dar cuvintele nu puteau să iasă. Voiam să alerg, dar niște sfori invizibile mă țineau pe loc. Voiam să fac atâtea, să îl salvez, să plâng, dar nu puteam. Apa i-a acoperit pe amândoi. Pe mine nici nu m-a atins. Iar când s-a retras, n-a mai rămas decât nisipul.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum