E

73 11 12
                                                  

24 martie

        Există zile și zile. Uneori, suntem lăsați în pace de toată lumea. Ba chiar ni se permite să ieșim la plimbare prin curtea clinicii – un adevărat domeniu, ce-i drept – dacă reacționăm bine la tratament sau dacă suntem cooperanți. Mi-a făcut bine perioada de liniște – fără ședințe, fără vizitele terapeutului. Au fost câteva zile grele (trei zile încheiate; trei zile teribile). Îmi tot spuneam să alung gândul nebunesc, să uit de invitația lui Andrei, dar nu mă puteam opri. Parcă vedeam sticla aceea cu ochii minții, o sorbeam cu ei și, de multe ori, mă pomeneam că înghițeam în sec.

        A trecut, într-un final.

        Se pare că astăzi a fost ziua de socializare, una din rarele asemenea. Sandra a stat puțin cu mine pe o bancă afară, dar n-am făcut prea multă conversație. Nici ea nu se simte prea bine, o recunosc în buzele crăpate și în tremurul abia perceptibil al mâinilor. Ne-am plimbat puțin, iar apoi, ca din senin, a spus-o. M-a... întrebat.

        E lesne de înțeles că sunt multe dățile în care ni se adresează acea întrebare – cum a început totul? Și, cumva, gândul te înnebunește, pentru că îți vin în minte sute și sute de momente care te-au condus în punctul în care te afli acum. Tocmai de aceea, am pus punct momentului nostru de socializare, murmurând un scurt ,,nu pot".

        Sunt sigură că a înțeles tot ce era de înțeles.

        Pe tot drumul înapoi către camera mea, am urât-o pe femeia aia indiscretă. Cine se credea ea? Oh, ce-am mai bodogănit-o! Și, din nou, am urât-o, căci pentru a răspunde corect, ar trebui să mă întorc departe în timp, într-o vreme când încă mai credeam în zâne și magie. Cumva, să revin la momentul când am pierdut-o pe mama. Și, automat, pe tata. Iar amintirea este... nu, amintirea nu este deloc plăcută.

        Nu știu ce a durut mai tare – să știu că ea nu mai exista sau să-l văd pe el doar existând. Se întâmpla demult, când nu realizam prea bine cum te poți nărui fără ca ceva să te atingă. Aveam doar nouă ani. Nici măcar nu înțelegeam lumea, cu tot cu vuietul ei nebun. Trăiam într-o casă mare, la marginea Bucureștiului. Alex îmi era vecin. Și prieten – cel mai bun prieten. Când s-a prăpădit mama din pricina unei insuficiențe renale, tata n-a mai fost capabil să se țină nici pe el însuși laolaltă, darămite pe mine. Brusc, toată viața i s-a transformat. Nu știa să crească singur un copil – o fată. I-a cerut ajutorul bunicii mele, iar aceasta mai venea din când în când și ne gătea, mai ajuta la treburile gospodărești, apoi pleca înapoi acasă. Când eram singuri – eu și tata – nu reușeam să creăm o punte între noi. Îi spuneam totul lui Alex. Fiind de aceeași vârstă cu mine, îmi era mult mai ușor cu el. El devenise toată lumea mea și aveam nevoie să-l știu alături. Uneori, în toiul nopții, tata se încuia în bibliotecă și plângea acolo ore în șir. Ore. Mă așezam de partea cealaltă a ușii, plângând și eu. Nu aveam curajul să apăs clanța și să intru. Nu îndrăzneam. Era general pe atunci, lucra în cadrul armatei, iar asemenea manifestări nu se cuveneau.

        Am continuat să locuim în casa aceea în jur de patru ani, până când el a fost trecut în rezervă. Atunci a avut loc prima noastră discuție serioasă. Urma să se mute la sat, cu bunicii mei. Decisese să-mi cumpere un apartament în oraș, pentru a nu fi nevoită să fac naveta. Nu s-a îndurat să vândă casa în care a locuit cu mama, ci a închiriat-o.

        Când am ajuns la liceu, deja eu și Alex ne iubeam nebunește și nici nu ne dăduserăm seama încă. El era totul și lumea mea gravita în jurul lui. Împărțiserăm chiar și cele mai mici lucruri. Fuseserăm nedespărțiți și nici măcar nu înțelegeam ce însemna cu adevărat prietenia noastră. Confundaserăm semnele.

        Am mers la licee diferite. Nu mi-a luat mult să mă adaptez noii locuințe și traiului singură. Mă pricepeam cam la toate treburile casnice, dată fiind situația. Alex mergea acasă zilnic. Vorbeam mult la telefon pentru că orarele nu ni se suprapuneau. El avea ore dimineața, și eu, după-amiaza. Ne vedeam rar și uneori nu știam ce să ne spunem când eram față în față.

        În anul al doilea de liceu, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple mai demult. Ținusem toți tipii la distanță. Involuntar, îl așteptam pe el. Cum mi se schimbase programul, am chiulit și am ieșit la o cafea împreună. Anul care trecuse aproape că îl transformase în bărbat. Ba chiar se bărbierea. L-am invitat pe la mine și, având microbuz mai târziu în acea după-amiază, a venit. Voiam să îi vorbesc ca atunci când eram copii, fără rețineri. Nu o puteam face la cafenea, unde mai mereu aveam companie. Sau poate că a vorbi era ultima noastră grijă. Am descuiat ușa și n-am apucat să-i spun că acolo locuiam eu, sau vreo replică ce se spune când vrei să îi prezinți cuiva casa ta, că el m-a luat în brațe și m-a sărutat. Nu mă gândisem niciodată la momentul în care avea să se întâmple, sau dacă el urma să fie primul, dar urmărisem cu atenție săruturile din filme, citisem despre cum se simțeau eroinele din cărți atunci când iubiții lor le cuprindeau în brațe și-și strecurau limbile în gurile lor, făcusem experimente cu dopul de la sticlă. Însă era ceva cu totul diferit să fac la propriu asta, și s-o fac chiar cu Alex. În acele momente, îmi dădeam seama că îl voiam doar pe el.

        Câteva săptămâni ne-am făcut de cap, explorându-ne corpurile pe întuneric, atunci când el rămânea să doarmă la mine. Și se întâmpla adesea. Nu mai vorbeam despre prietenia noastră, nu mai conta ce fusese. Trăiam în prezent. Seara, ne cuibăream unul într-altul și el își strecura mâinile pe sub hainele mele, jucându-se și dorindu-și să descopere mai mult. Știam că nu avea să mă rănească, astfel că m-am lăsat dusă de val. El a fost primul pentru mine, dar eu n-am fost prima pentru el. O făcuse cu un an în urmă, într-o tabără. Nu m-a deranjat, dar mă trezeam uneori gândindu-mă la cum ar fi fost dacă m-ar fi așteptat.

        La nouăsprezece ani, ne-am căsătorit. Nu mai avea rost să ne mințim că relația nu era serioasă, sau să sperăm că vreunul dintre noi și-ar fi găsit pe altcineva, când era cert că fuseserăm predestinați. În ce fel m-a mai luat și viața asta peste picior!

        Căsnicia nu ne-a oprit să ne continuăm studiile. Când eram mică, îmi dorisem să devin medic, apoi polițistă, renunțând pentru slujba de profesoară de limba engleză. La un moment dat, am încetat să îmi mai doresc orice visasem în copilărie. Probabil la fel ca restul lumii. Amândoi am urmat aceeași facultate, cea de Studii Economice. Acum, sunt supărată pe mine pentru că n-am avut curajul să încerc la Litere. Mă gândisem doar să am suficient timp pentru familia noastră și să nu mă aglomerez cu tone de romane de citit.

        Totuși, Alex nu m-a dezamăgit nicio clipă. Nici măcar atunci când am divorțat. În schimb, eu parcă mi-am turnat toate neîmplinirile în sufletul lui. L-am înveninat.

        La douăzeci și trei de ani, am renunțat la anticoncepționale. Un an mai târziu, am rămas însărcinată. Și, de atunci, necazurile s-au ținut lanț.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum