F

92 14 32
                                                  

21 martie

        Firește, cred că e visul oricărei adolescente să aibă un jurnal. Doar că, prin acea perioadă a vieții nu prea-ți arde de scris, mai ales când e vorba de ceva extracurricular.

        Terapeutul încă nu mi-a citit balivernele, dar zice că-i tare curios în legătură cu povestea mea (așa le numește el). Văzându-mi conștiinciozitatea, mi-a adus un caiet tare simpatic. Are coperțile roșii, ca de piele, și se leagă cu un șnur maroniu, care are la capăt un fel de pandantiv – copacul vieții.

        Timp de două ore l-am privit și am răsucit șnurul printre degete. Nu știam ce să fac. Am stat și m-am gândit la cum s-a simțit să scriu pe acele coli albe. Aș fi putut foarte ușor să scap de ele, așa cum mi s-a sugerat de la bun început. Le-aș fi putut rupe de îndată ce aș fi terminat. Aș fi lăsat vorbele să zboare. Însă, acum... având acest caiet – acest jurnal –, ecuația se schimbă. E ca și cum totul capătă o formă. Se materializează. Experiența devine reală.

        Restul zilei de azi a trecut relativ rapid. Am copiat ceea ce am scris până acum. Mi-am zis că dacă tot urmează să fac asta, măcar să o fac așa cum trebuie. Am retrăit senzațiile pe care am încercat să le descriu și, la un moment dat, am avut tendința de a face adăugiri. M-am oprit. Lucrurile nu trebuiau cosmetizate, ci doar... simțite.

        Când am terminat, mi-am zis că trebuie să arunc acele pagini. Având siguranța că acum erau la adăpost cuvintele mele, mi-am imaginat cum ar fi zburat bucățile de hârtie pe fereastra mea mică. Cum ar fi plutit prin atmosferă, legănându-se în bătaia vântului și risipindu-se apoi care-încotro. M-am întrebat dacă ar fi luat cu ele și durerea. N-am avut curaj. Am decis că le voi păstra. Voi ascunde jurnalul. Voi scrie în el doar dacă voi simți și când voi simți. Iar dacă îmi va cere cândva ceva, terapeutul va primi doar acea mică parte din mine. Eventual o să-i spun că darul lui m-a speriat și că n-am mai putut scrie. Nu cred că sunt pregătită să dezvălui chiar totul. Nu încă.

        Pe el îl observ zilnic la ședință. Crede că mă citește ca pe o carte deschisă, dar se înșală de cele mai multe ori. Deunăzi, mi-a zis că mă vede ca pe o fire empatică. Mă întreb dacă nu cumva remunerația generoasă îl face să ne vadă pe toți ca pe niște eroi – eroii vieților noastre de rahat. O tragicomedie de doi lei, dacă n-ai lua în seamă decât calitatea actorilor. Decorul – neprețuit, mon cher!

        Pentru că, da, ca să scapi de viciul ăsta nenorocit te costă o căruță de bani. Nu oricine-și permite luxul de a fi tratat aici.

        Desigur, exact ca și ceilalți șapte pacienți ai clinicii, și eu am încercat să fac parte din program de la distanță. Aș putea spune că terapeutul are dreptate într-o oarecare măsură. Sunt capabilă să empatizez cu sticla goală. Sau ea cu mine – cine mai știe?! În fine, n-am fost în stare să duc la bun sfârșit prima etapă a tratamentului de una singură, și anume faza de detoxifiere. A trebuit să mă internez și să mă vadă toată lumea cât sunt de varză. Între timp, tata a pus lucrurile în mișcare pentru mine. Mi-a găsit clinica, a discutat despre situația mea și a hotărât să-mi tratez dependența în regim rezidențial. Asta înseamnă că trei luni de zile sunt departe de lumea plină cu tentații. Jumătate a trecut, încă pe atât și gata. Ceea ce ar trebui să mă bucure, nu?

        Amuzant, ura!

        Cică voi fi un alt om când o să ies de-aici. Interesant. Momentan, ei încearcă să-mi bage fericirea iar în creier. Bine, nu s-au exprimat chiar așa. De fapt, au spus că eu, ca și dependentă, nu mai pot produce de una singură serotonina, astfel că apelez la alcool pentru a-mi relaxa creierul și a crea o stare de falsă fericire. În lipsa alcoolului, mă vor ajuta medicamentele. Păi, multă baftă cu asta, medici, asistente și Zoloft¹! Ar trebui să vă descurcați mai bine decât mine.

        La sfârșitul întâlnirii de ieri, coordonatorul a ținut un fel de prelegere prin care ne-a făcut cumva să ne privim puțin altfel unii pe ceilalți. Era necesară, mai ales după evenimentul care ne-a tulburat pe toți. Realizase scepticismul tuturor, astfel că a spus că grupul este de ajutor doar dacă devine o comunitate. Ținând cont de experiența comună a dependenței, poți vedea în colegi un sprijin, niște sfătuitori. Iar ei vorbesc din perspectiva cuiva care știe exact prin ce treci, deoarece este sau a fost cândva pe același drum pe care ești și tu.

        Inclusiv Andrei, a mai spus el. Adică ,,tipul cu bâta". Momentul lui de furie a trebuit lăsat să fie dus până la capăt. Ne-a sfătuit să nu ne inhibăm trăirile, ci doar pornirile acelea instinctive, provenite din amplificarea sentimentelor noastre.

        A continuat cu niște lucruri banale, ceva de genul unor întrebări retorice. Ca de exemplu, cât timp vom mai suporta platitudini venite de la oameni care spun că totul va fi bine, că o să treci peste. Înfrânându-l pe Andrei – a mai spus el –, n-ar fi devenit decât un altul din mulțime, contribuind la acumularea sentimentelor sale de furie. A avut dreptate, să-l oprească ar fi fost doar un alt fel de platitudine. Și cu toții suntem sătui de ele, chiar dacă nu rostim cuvintele cu voce tare. Încercăm să le anulăm, împingându-le atât de adânc în ființa noastră și afișând doar zâmbete când le auzim. A le recunoaște e doar un semn de slăbiciune – și cine tânjește să se dezbrace în fața cuiva care nu îl înțelege?

        Dar e adevărat, m-am săturat! M-am săturat de vorbe goale spuse de oameni care nu înțeleg cât de greu îți este să te lupți cu tine însuți în fiecare secundă a fiecărui nenorocit de minut! De cuvinte aruncate de persoane care își așază mâna pe umărul tău, te mângâie într-o nefericită și absolut nereușită tentativă de a-și arăta susținerea, dar tu vezi doar mila din ochii lor și dorința lor profundă de a nu ajunge niciodată în situația ta. Pentru că – nu-i așa? – nimeni nu înțelege cu adevărat.

        Există, într-adevăr, acel moment când reușești să te identifici cu cineva care trăiește o experiență îngrozitoare. Dacă aș fi fost cercetător, aș fi pus-o pe seama faptului că omul, prin natură, este adus față în față cu situații dificile, că trăiește clipe în care și-ar dori să moară, simțind adesea că și-a descoperit limitele. Astfel, el are senzația că știe ce înseamnă, că împarte cu celălalt o suferință comună. Un fel de secret mârșav. Doar că, în realitate, simțim diferit, suferim diferit, iar durerea are unitate de măsură. Și, bineînțeles, modalități diferite de a o depăși.

        Aș putea încerca asta cu Andrei.

        Despre ce tot vorbesc eu aici? E o nebunie!

        O NEBUNIE!

        Sunt sigură că el m-ar înțelege.

        Am înghițit de câteva ori în sec spunându-mi cât de naivă sunt. Naivă și hormonală. Trebuie să fie de la medicamente, tot încerc să mă încurajez. În realitate, știu că m-a văzut slabă, de aceea a făcut asta cu mine.

        Oh, Doamne!

        Nu pot să cedez la jumătate! Doar că nu-mi pot lua gândul de la sticla din camera lui Andrei, care m-ar aștepta dacă aș îmbrățișa tentația.

_________________________________________

Zoloft - medicament utilizat în tratamentul depresiei și/sau tulburărilor de anxietate.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum