N

58 8 6
                                                  

28 aprilie

        Nu mi-am dat seama cum am ajuns dependentă. Nici măcar nu exista cuvântul ăsta în vocabularul meu. Pentru mine, dependența însemna cu totul altceva față de ceea ce experimentam eu. Mâinile care tremurau nu erau de la lipsa de alcool, ci doar mi-era mie frig sau eram emoționată. Pofta nestăvilită nu reprezenta nicidecum o formă de sevraj. Nu, eu mă puteam lăsa oricând. Era suficient să-mi pun în cap să nu beau, și nu beam. Ce mai tâmpenie! Cum mai credeam eu că le știu pe toate!

        La serviciu, beam bere în veceu. Colega mea avea impresia că am probleme urinare sau ceva de genul. Nu m-am sinchisit să-i dezmint teoria. Mi-era mult mai ușor să mă fofilez dacă ea credea așa. Mirosul trecea repede cu gumă de mestecat sau cu ceva de ronțăit. Plus un parfum grețos de dulce, care să inhibe toate celelalte izuri.

        Lucram de la nouă la cinci la o firmă de asigurări și mă descurcam destul de bine cu banii înainte. Până la ora plecării, aveam trei doze mici la bord, suficient cât să mă țină în mișcare. Și în siguranță. Acasă, o dădeam pe tărie. Pentru o perioadă, chiar am fost în siguranță. Mă trezeam la program, îmi făceam treaba. Apoi s-a întâmplat – mi-au luat permisul. Mi-era mult mai greu să răzbat cu metroul, cu toate că multă lume îl preferă, printre care și Alex. Cele trei doze mici se transformaseră în doze mari. Le ascundeam în perete, acolo unde era ușița pentru accesul la țevi. Uneori, adăugam și o sută de Cava d'Oro, o poșircă pe lângă ce beam eu, dar era numai bună de azvârlit în geantă. O luam de la un chioșc cu șapte lei. Și eram clientă fidelă.

        Nu m-au descoperit când m-au dat afară. Colega mea bănuia ceva, dar nu era prea sigură. Ori asta, ori îi era rușine de rușinea mea, cum s-ar zice. Problema era că nu mai dădeam randament. Nu mă mai concentram. Șeful știa despre necazurile cu care ne confruntam eu și Alex, dar situația n-a fost îndeajuns cât să-mi salveze pielea. Firma avea nevoie de angajați care să-și facă treaba, nu de cineva care întârzia mereu și care apoi se închidea în baie. La primul avertisment, mi-a spus că uneori sosesc de parcă aș fi călcată de tren. Sunt absolut convinsă că și igiena personală era precară. A doua oară, mi-a cerut să văd un psiholog. A treia oară, probabil neobservând schimbări, mi-a dat timpul necesar pentru a vedea acel psiholog.

        N-am avut ce să-i spun lui Alex. Nu mai fusese de ceva timp o chestiune de ,,dacă", ci de ,,când". Așa că venise și ziua aceea. Eram, cum s-ar zice, liberă de contract. Și liberă să beau până când aș fi uitat tot ceea ce se petrecuse în ultimii doi ani.

        Chiar atunci a izbucnit și prima noastră ceartă. Dacă până atunci trăiserăm cu o dinamită deasupra capetelor, în acel moment explodase. Explodase și mă trezise la viață, chiar dacă eram deja ,,ciupită".

        ,,Cât mai ai de gând să mă iei de prost? Crezi că trăiesc pe altă planetă, că nu știu că bei?"

        ,,Ei, beau, și? Ce, tu nu bei?"

        Intrasem deja într-un fel de atac. Chiar dacă vorbele mele reflectau altceva, mi-era rușine să port discuția aceea cu el.

        ,,Când m-ai văzut tu pe mine așa, beat, frânt? Să nu mă pot ține pe picioare."

        N-am răspuns. Nu aveam nicio replică.

        ,,Ia zi! N-ai ce zice, nu? Pentru că tu ești singura care se face praf în fiecare zi și se gândește că ea-i deșteaptă și ceilalți sunt fraieri!"

        Îmi amintesc că a și aplaudat într-un mod teatral, la fel de bine cum îmi răsună cuvintele lui în urechi, toate adevărurile pe care mi le-a aruncat atunci în față.

        ,,Am înțeles, am încercat să te las să jelești, dar gata! Ce vrei, să te distrugi? Să ne distrugi? La dracu', Elena! Cât ai de gând s-o mai ții așa?"

        ,,Ba n-ai înțeles nimic! Știi de ce?! Pentru că tu n-ai trăit ce am trăit eu, da? Să-ți iasă din cap prostia asta, că nu știi nimic! Habar n-ai! Așa pot eu să fac față, na! Condamnă-mă pentru căcatul ăsta!"

        A tăcut câteva secunde, iar privirea i-a picat în pământ. Când s-a uitat din nou la mine, buzele îi tremurau, iar vocea îi era frântă.

        ,,Nu, poate că n-am de unde să știu cum te-ai simțit tu, dar știu cum m-am simțit eu. Cum a trebuit să suport eu totul cu capul sus, încât să nu-ți dau voie să te pierzi. Cum am înghițit întrebări după întrebări, cum m-am prefăcut că viața-i frumoasă și că noi suntem bine, când, de fapt, nici măcar nu mai exista un noi. Și, iată-te, spunându-mi că habar n-am eu! Ba tu n-ai habar! Tu! Tu, care ești atât de egoistă! Ai vrut să faci față, nu? Păi ai putea să-ți torni pe gât butoaie de tărie, că tot n-ai reuși să uiți!"

        Am început să lăcrimez. Îmi repetam că nu eram egoistă, dar vorbele lui tăiau în carne vie.

        ,,Așa că nu-mi spune tu mie că nu-nțeleg nimic! Nu-ndrăzni să-mi faci asta, Elena! Mai bine, ia durerea ta și înmulțește-o cu doi. Apoi, ia pierderea ta și înmulțește-o și pe ea cu doi. Ia fricile tale, orele nedormite din nopțile noastre, ia-ți gândurile și lacrimile reținute, urletele de disperare și toate reproșurile aruncate lui Dumnezeu sau nimănui și înmulțește-le pe toate cu doi. Iar la final, adună ce-ai obținut ca să afli cine s-a chinuit mai tare."

        Până când a terminat de vorbit, plângeam de-a binelea. Alex mă iubea și eu îl iubeam pe el. Nu aveam niciun drept să-i fac asta.

        Am încercat să mă las. Am încercat. Cuvintele lui au răsunat cu ecou în mine câteva zile. Au răsunat până când le-am stins într-un pahar cu coniac. Cam așa cum faci cu un pliculeț de praf de copt. Ai turnat oțetul peste, se umflă, bolborosește și dă înapoi. Atât a durat și pentru mine semnificația celor spuse de soțul meu.

        Avea să devină mai rău pe zi ce trecea.

        Sfârșitul aștepta chiar după colț.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum