O

132 18 16
                                                  

16 martie

        Oare nu e nebunesc cum tot citesc și recitesc rândurile pe care le-am scris în urmă cu câteva zile? Dacă mă gândesc bine, chiar este. Terapeutul meu a fost încântat pentru că am decis să mă deschid. El mă consideră o fire introvertită; eu îi spun că n-are deloc dreptate. Nu s-a uitat peste nimic din ce am scris și m-a sfătuit să arunc hârtia. Cică tot ca o parte a terapiei. N-am putut.

        Astăzi am văzut-o pe Sandra din nou. Ba chiar m-a salutat. Se ține ,,tipul cu bâta" după ea, de parcă ar fi ea de nasul lui. Aproape că-i un puști pe lângă femeia aia. Toată lumea știe că el nu-i aici pentru a se reabilita, ci pentru că ta-su e ,,mare" consilier pe la o primărie de care n-a auzit nici dracu'. În fine, cred că ai lui speră într-o vindecare miraculoasă a odraslei care, într-o nefericită combinație de alcool și droguri, a vandalizat – cu o bâtă de baseball – șapte mașini în cinci minute. De-aia l-au trimis departe de civilizație. Garantez că nici nu va ajunge bine acasă și va trage o beție pe cinste.

        Nu facem cu toții asta?

        Desigur că eu aș face-o acum. Chiar acum, acum. Doar mă gândesc la alcool și parcă-mi fierbe sângele în vene. N-ar trebui să scriu asta, nu? Dar sunt eu însămi – Elena, douăzeci și șapte de ani, divorțată, alcoolică. ALCOOLICĂ. Sună ca anunțul perfect pentru matrimoniale, asta dacă tai ultimul cuvânt. Și, totuși, e imposibil. E un adevăr care nu poate fi tăgăduit.

        Am încercat. Am încercat să-l ascund, dar ușor, ușor devenea parte din mine. Aș spune că mi se transforma într-un al doilea strat de piele, dar aș greși. N-aveam nevoie de alcool așa cum omul are nevoie de piele, ci, mai degrabă, așa cum are nevoie de o bătaie a inimii. Eu beam ca să trăiesc.

        Să supraviețuiesc, mai exact.

        Spre deosebire de Sandra, la mine n-a fost nevoie de o tentativă de suicid pentru a-mi da seama că mica mea problemă cu alcoolul luase proporții. S-a întâmplat într-o dimineață, pur și simplu. Patul meu, de obicei gol, nu mai era gol. Era un tip în el, întors cu spatele la mine, și după cum părea, ne culcaserăm împreună în noaptea ce trecuse. Nu-mi mai aminteam absolut nimic și, în clipa aia, nici nu voiam să-mi amintesc. Mă durea capul și tot corpul. Când mi-am tras pătura de pe mine, toate bănuielile mi s-au confirmat. Eram dezbrăcată și sperma bărbatului făcuse o baltă sub mine. Aveam semne pe sâni, pe burtă, urme de mușcături pe coapse. O comisesem. Și o comisesem rău de tot. M-am ridicat atât de ușor din pat, încât aveam impresia că plutesc. În graba mea, am lovit o sticlă de whisky și s-a rostogolit pe parchet. Era goală. Și mie mi-era tot mai clar de ce nu știam nimic din ce se petrecuse. Bărbatul nici nu s-a clintit la zgomot, așa că mi-am luat hainele care erau făcute grămadă pe jos și am fugit la baie. M-am încuiat pe dinăuntru și m-am băgat direct sub duș. Nu voiam să mă ating, la naiba, dar trebuia s-o fac. Am sperat că fusese o nenorocită de farsă, că leșinasem înainte ca necunoscutul să mă pătrundă sau că terminase doar privindu-mă dezbrăcată, dar mi se scurgea ceva alunecos printre coapse. Și eram total conștientă de corpul meu.

        Când m-am reîntors în cameră, am experimentat cea mai aprigă rușine. Mirosea oribil – a sex, alcool și transpirație. A trebuit să-l trezesc, pentru că nu dădea nici un semn, dar am făcut-o după ce am deschis larg fereastra. Am încercat să mă feresc de privirea lui când a deschis ochii, apoi cât timp și-a cules hainele. Era atât de tânăr! Și atât de... gol. În alte circumstanțe, l-aș fi considerat un tip atrăgător. Observându-mi jena, probabil, și-a cerut scuze. Am dat din cap. Îmi vâjâia ca naiba. A mai zis-o o dată înainte de a se înfășura în cearceaf și de a ieși din dormitor. Nici el nu era prea sigur de ce tot repeta, la cât părea de tulburat, dar o fi zis-o așa, pentru orice eventualitate. Cert e că n-aveam chef de scuzele lui. Profitase de mine într-un moment în care eu n-aș fi fost în stare să aleg. Plus că avusese intenția de a defila în pielea goală prin casa mea. La ce se gândise oare, că aveam să-i sar în poală, gata de acțiune? ,,Oh, nu, băiete, nu știu ce impresie ți-oi fi lăsat azi-noapte, dar eu nu-s așa!", bolboroseam în gând. Cu toate astea, însă, n-am scos un cuvânt.

        A revenit peste cinci minute, pregătit de plecare. Eu mă apucasem să strâng lenjeria de pe pat când l-am auzit tușind pentru a-mi atrage atenția. Habar nu avea cum mă cheamă. Sigur nu-mi spusese pe nume cât timp ne tăvăliserăm printre așternuturile mototolite de pe podea, pe care le urmărea cu privirea. Mă întrebam dacă îmi zisese în vreun fel, totuși, sau dacă îi plăcuse ceva din mine. Dacă mă mângâiase, dacă fusese tandru sau brutal. Cât timp l-am condus, gândurile mi s-au învălmășit. Oare eu cum mă purtasem? Mie îmi... plăcuse? Realitatea m-a izbit fix în moalele capului. Era un vid înăuntru. Făcusem greșeli enorme la viața mea, dar aceea le întrecuse detașat pe toate. Și atunci de ce-și ceruse el scuze? Nu era nevoie. De fapt, nu era nici măcar o problemă în faptul că se culcase cu mine. Ce-ar fi trebuit să facă? Până la urmă, era ADRESA MEA. LOCUINȚA MEA. DORMITORUL MEU. PATUL MEU. Eu îl adusesem acolo. Și nu aveam nici măcar un singur motiv pentru care să-l condamn pe el că își luase singur ,,premiul". Ar fi putut să mi-o tragă până mi-ar fi ieșit ochii din cap și tot n-aș fi zis nimic. Cu ce obraz?

        Alcoolul nu merge mână în mână cu dreptul la decizie, dar adevărul e că asta o spun doar cei care simt nevoia unei păsuiri.

        ,,Am fost beată." Ce rahat de scuză-i asta? De ce nu îți faci lucruri cu adevărat rele atunci când bei? Vreau să spun, lucruri CU ADEVĂRAT RELE. Adică, de ce nu te rănești, de ce nu te îneci? De ce nu te arunci de pe un pod? Probabil pentru simplul fapt că rațiunea încă-ți mai funcționează, chiar și în acea stare. Și chit că parametrii sunt mult sub normal, tot ești capabil să iei decizia care să te afecteze cel mai puțin.

        Înainte de a-și lua geaca din cuier și de a dispărea de tot din viața mea, l-am privit direct în ochi și l-am invitat la o cafea. Mă simțeam vinovată și eu. Și, în plus, n-aș fi vrut să mă considere o femeie ușoară, care face zilnic sex cu necunoscuți. A acceptat, bineînțeles. N-a stat prea mult. N-am făcut conversație. Eram stânjeniți amândoi. Mi-aș fi dorit ca nici el să nu-și amintească prea multe din noaptea precedentă. După cum părea, chiar așa era. Când s-a ridicat să plece, mi-a spus c-ar trebui să nu mă mai distrug. Că, oarecum, el mă vede setată pe modul autodistructiv. Știam ce voia să spună. Auzisem cuvintele acelea zilnic, luni la rând. Apoi am aflat că fusese ziua lui, împlinise douăzeci și trei de ani și colegii îi făcuseră o surpriză. Nu era complet beat când a ajuns la mine. Cu mine. Îmi aminteam, mă ciocnisem de el pe stradă. Știam că începusem deja sticla pentru care ieșisem din casă și că el a râs când m-a văzut în pijamale – magazinul era după colț, asta ar fi în apărarea mea –, apoi m-a întrebat dacă n-am putea s-o împărțim. I-am dat să bea și a tras o dușcă zdravănă. Apoi s-a auzit o sirenă de poliție și parcă am fugit – parcă –, ținându-ne de mâini. În rest, ceață.

        Dumnezeule, aș fi putut băga în casă pe oricine!

        La ușă, s-a încălțat și a așteptat câteva secunde înainte de a pleca. Era vizibil jenat, dar a reușit să-mi spună:

        ,,Nu sunt sigur dac-am folosit protecție. În caz de ceva..."

        N-a apucat să termine.

        ,,Stai liniștit, iau pastile", am răspuns imediat.

        Pentru prima dată în viață, mi-aș fi dorit să fie adevărat.

        Am așteptat să treacă, totuși, luna. Nu știu ce-mi imaginam că s-ar fi putut întâmpla. Am continuat să beau. N-am mai repetat experiența. Testul a ieșit negativ. E puțin spus c-am fost dezamăgită.

        Trebuia s-o termin naibii cu asta.

        În fond, de acolo mi se trăseseră toate.

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum