C

176 24 26
                                                  

13 martie

        Ce ciudat! Nici nu știu de ce scriu asta. Sună ca o replică răsuflată dintr-o carte care mie nici nu mi-a plăcut prea tare. Poate că am nevoie de puțin timp pentru mine, de timp cu mine. Și, poate, va fi acesta, cel pe care-l voi petrece în compania unui pix și a unei hârtii – niște martori muți ai sălbăticiei din mine.

        Sunt zile când simt o tristețe inexplicabilă. E ca un șarpe ce mi se vâră pe sub piele și rămâne acolo, pregătit să se încolăcească în jurul meu și să mă lase fără suflare. E nevoie doar să-l alimentez cu puțină furie, cu vorbe fără sens și îi simt coada cum se zbate încântată, rece și umedă, zvâcnindu-mi pe dedesubt.

        M-am gândit că trebuie să fie din cauza a ceea ce am pierdut. Poate din cauza a ceea ce știu că n-o să mai am niciodată. Aceste idei nu-mi fac niciun bine. Ar fi trebuit să refuz. E evident că terapia asta nu funcționează. Cel puțin, la mine nu funcționează deloc. Nu mă știu prea talentată într-ale scrisului, așa că probabil voi arunca hârtia după ce o va vedea terapeutul meu. Măcar să-i dovedesc că sunt hotărâtă să respect regulile.

        Dar mai sunt și zile ca aceasta. Astăzi m-am simțit mai bine. Îmi iau medicamentele, mănânc regulat, mă plimb. La ședința de grup a venit o altă femeie, un suflu nou printre atâția bărbați. O cheamă Sandra și nu are decât treizeci de ani. În timp ce-și povestea experiența, mi-a răsărit în minte ideea că nu sunt eu cea mai necăjită de pe-aici. Desigur, cine n-ar fi crezut că este, având în vedere lipsa de substanță a problemelor celorlalți – un job pierdut, o nevastă plecată și rămasă prin străinătate. Acum, însă, îmi dau seama că există mai rău – mult mai rău. Ca de exemplu, să fii atât de fericită încât să nu-ți încapi în piele. Dar nu ca șarpele ce se gudură de obicei prin mine, ci fericită cum doar o femeie care întâlnește dragostea poate fi.

        Iar fericirea e mama tuturor problemelor.

        Mă întreb dacă ar trebui să notez aici toate motivele pentru care fericirea nu e benefică. Aș putea, desigur. De fapt, aș putea scrie fix ce-mi trece prin cap, exact cum mi s-a spus – să fiu eu însămi. Păi, bine, căci a trecut mult timp de când n-am mai fost.

        Așadar:

        1. Când ești prea fericit, crezi că ți se cuvine totul.

        2. Fericirea e doar o stare de moment. Cu cât ești mai fericit, cu atât vei fi mai dezamăgit când momentul se va fi sfârșit.

        3. Până și fericirea te poate împinge să bei un pahar.

        După câteva minute în care am scris fără oprire, îmi dau seama că poate nu-i chiar atât de rău să mai și scrii, din când în când. Intrigant, nu? Mi-am pierdut îndemânarea, iar scrisul meu nu mai pare deloc caligrafic. De fapt, văzându-l acum, e de-a dreptul urât, și cocoșat, și înghesuit.

        Revenind la Sandra. Trebuia să se mărite. Primise florile, cererea, inelul. Apoi a venit primul val – aveau nevoie de bani. Al doilea val a fost oferta lui de angajare în Anglia. Apoi, acceptarea. Sacrificiul ei. Al lor. Singurătatea. Mai aveau în comun doar scopul. Data se apropia. Totul era pregătit, rămânea doar să vină mirele. Nu se văzuseră de multă vreme. Și a venit, dar nu așa cum se aștepta Sandra. În loc de alaiul de nuntă, a fost cel de înmormântare. În loc de flori, au fost coroane. N-a fost joc și voie bună, ci au curs râuri de lacrimi. Sandra și-a plâns soarta și bărbatul iubit zile, nopți la rând. Nu-și dezbrăca rochia de mireasă. Nu mânca, nu vorbea. Doar bea până când simțea că poate să facă față. Nu putea, atunci continua să își inunde creierul cu alcool. Spera că va fi mai bine, dar când e? N-a recunoscut că are o problemă decât târziu, când deja pierduse tot ceea ce pune lumea în mișcare. Fără nimic, era un nimeni. Și de ce ar mai fi existat, dacă nu însemna nimic? Fusese femeia cuiva, o promisiune bătută de vântul care legăna panglicile negre din cimitir. ,,Nu te vom uita niciodată" scria pe câte unele. ,,Te vom plânge mereu" era mesajul părinților lui. Panglica Sandrei era goală, la fel cum era și ea, și inima ei, și sufletul ei. Se ducea zilnic la mormântul lui și-l condamna pentru accidentul care o lăsase fără el. Uneori, îi spunea cât de tare îl ura și cât de mult își dorea ca el să se zbată prin focurile iadului, singur, la fel cum era și ea. În zorii celei de-a treizeci și noua zi, mahmură, i-a scris ,,N-o să te iert niciodată". Auzise frânturi de discuții cu ceva timp în urmă și știa că în a patruzecea zi se strâng coroanele de pe morminte. Ceva legat de incendii, nu era prea sigură. Încă nu putea face față. A rupt apoi panglica și și-a îndesat-o în geantă. Prima tentativă a fost de a se spânzura cu ea, dar n-a funcționat, pentru că era prea scurtă. Totuși, s-a strâns cu ea de gât. N-a reușit decât o zgârietură să-și facă, ceea ce s-a transformat într-o vânătaie. Nu era suficient de puternică încât să strângă și să strângă până când i-ar fi pierit răsuflarea. Apoi au urmat pastilele. Alcoolul. Un adevărat cocteil mortal. A scăpat. A venit aici să ne spună asta. Vrea în continuare să scape.

        Oare eu o să scap vreodată?

Du-mă spre noiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum