Adrian's P.O.V
Arrianne dormea, capul odihnindu-i-se pe umarul meu. O priveam absent, resmtind sentimentul pe care-l purtam cu mine de cateva saptamani. Simtind ca, cel putin in cazul meu, ceva era diferit intre noi . Formele voluptoase nu ma mai faceau sa vreau s-o sorb din priviri, fata fara cusur nu imi creea acea placere ca e iubita mea si nu a altuia si, pur si simplu, perfectiunea ei, pe care toate fetele si-ar fi dorit s-o aiba, nu mai insemna nimic.
Si, totusi, ea zacea goala in bratele mele, somnul nefiindu-i deranjat de absolut nimic. Nici macar de gandurile mele. Si ma uram pentru asta. Chiar ma uram. Ar fi trebuit sa-i spun de multa vreme ca relatia noasra nu mai inseamna nimic pentru mine, ca ar trebui sa ne despartim. Dar n-o facusem... Nu stiam daca era din cauza ca nu vroiam s-o ranesc, sau pentru ca inca ma satisfaceau noptiile petrecute cu ea dar, cel putin pana acum, nu avusesem curajul s-o privesc in ochi si sa-i spun: "S-a terminat". Stiam ca ma iubea, in felul ei propriu, nu spunandu-mi iar si iar, ci dovedindu-mi asta. In felul in care le placea baietilor. Dar nu de asta simteam ca se terminase, nu? Adica, ce dracu!, nu eram fata. N-aveam nevoie sa mi se spuna din cinci in cinci minute "te iubesc" si nu ma deranjase pana acum nu multa vreme relatia noastra bazata mai mult pe fizica decat pe chimie (daca intelegeti ce vreau sa zic). Dar in noaptea asta, zacand treaz langa ea, am realizat ca nu mai puteam s-o lungesc asa. Ea nu merita. Eu nu meritam.
Am tras adanc aer in piept. Daca n-o faceam acum, poate ca n-o mai faceam niciodata.
Mana mea i-a atins fugar umarul, gestul fiind de-ajuns ca s-o trezeasca. Un zambet de felina ii aparu pe buze, ochii aproape aurii sclipindu-i provocator.
- Nu poti dormii si vrei sa-ti tin companie sau... mai vrei?
Inghit in sec, amintindu-mi cum odata raspundeam la flirtul ei. Cum pierdeam noptile doar flirtand si nefacand nimic altceva. Cum ne simteam bine unul in compania celuilalt. Imi lipseau acele nopti, dar stiam ca oricat as mai fi incercat, nu mai puteam face acel sentiment sa reapara.
- Arrianne, trebuie sa-ti zic ceva...
- Ce? Vrei sa ma ceri in casatorie la lumina lunii, gol?
Ii ignor replicile si imi incep discursul, modificat si remodificat de saptamani intregi.
- Cred ca ar trebuii sa, stii tu... Luam o pauza.
Gura i se crispeaza pentru un moment, redevenind imediat la normal. Nu ma credea. Normal ca nu ma credea. Nu s-ar fi asteptat la asa ceva niciodata din partea mea.
- Adr, ai chef de glume proaste la ora asta?
- Vorbesc serios, Arrianne.
Si, in momentul acela, spuse cel mai neasteptat lucru.
- Nu-mi mai spune asa, tu niciodata nu-mi spui asa! Ce naiba, Adrian? Ai inceput sa iei chestii mai tari ca de-obicei? Pentru ca daca da, opreste-te. Abia rezisti sa fumezi un pic de iarba.
Se ridica rapid, adulmecand aerul. Dar nu fumasem nimic de la pranz. Nu eram drogat. Eram doar realist. Si stiam ca va reactiona asa.
- N-am luat nimic.
- Nu ma mintii! Ce e? Cocaina?
Ma ridic la randul meu, prinzand-o de umerii subtiri si privind-o in ochi. Am simtit-o cum se infioara sub atingerea mea si mi-as fi dorit sa simt si eu acelasi lucru. Era superba, oricine ar fi vazut asta. Parul saten nisipiu , acum rebel, ii invaluia fata bronzata, statura perfecta de model era ghemuita sub atingerea mea si ochii, desi intr-o lupta de a arata sentimente, continuau sa sclipeasca.
- Nu sunt drogat, doar ca...
- Nu te mai atrag, sau ce?
Oftez descumpanit, intelegandu-i reactia. Fetele de genul ei nu acceptau sa fie parasite fara un motiv. In fond, imi oferise totul, nu ezitase, nu statuse sa se gandeasca, acceptase orice.
- Nu. Esti frumoasa, stii ca esti. Eu, doar...
- Te-ai plictisit de mine, imi reformula ea, in cel mai dur fel, gandurile.
- Eu... am sovait, dorindu-mi sa pot spune nu.
Clatina din cap, ochii ingustandu-i-se. Nu era nimic de zis pentru a ma pune intr-o postura mai buna. O comisem si gata! Fransesem inima celei mai ravnite fete din orasul meu.Meritam sa fiu dus la spanzuratoare. Daca ar mai fi existat asa ceva.
Se ridica, neincercand sa-si ascunda trupul gol. In fond, eram obisnuiti unul cu altul. Am urmarit-o in liniste cum isi strange hainele si se imbraca in tacere, pas cu pas, neincercand sa se grabeasca, chiar aranjandu-si putin parul in oglinda de la dulap. Refuzand sa ma priveasa. Ramanand cu spatele la mine.
Cand termina, am soptit:
- Imi pare rau...
Isi intoarse capul, privindu-ma. Nu plangea. Cineva ca ea nu plange de fata cu un baiat. Lacrimile ar fi insemnat cea mai mare injosire. Isi arunca parul pe spate si spuse cel mai neasteptat lucru:
- Sa nu-ti para.
Si zicand asta, incaltata cu tocuri cui de 20 de centimetri, pasii furtunos afara din camera mea. Din casa mea. Din viata mea.
Speram doar sa n-o trezeasca pe mama.
Megan's P.O.V.
Doamna Wreck imi facu un semn discret cu capul, semn ca puteam sa incep. Inghit cu greutate, pasind incet in mijlocul cercului. Imi vad "colegele" aruncandu-mi priviri de superioritate.Vrand sa le ignor, imi privesc coregrafa si inclinand afirmativ din cap ca poate sa porneasca muzica. Nu-mi pasa ce melodie e, oricum n-o aud. Ating in treacat boxa, incercand sa-mi potrivesc ritmul cu miscarile corpului. Aparatul ma incomodeaza prea tare la repetitii si prefer sa numar. Ma indepartez de boxa, asezandu-ma in pozitia pe care o repetasem si rerepetasem, trag aer in piept, imi iau avant si pornesc.
Camera se invarte, dar nu ametesc, ramanand cu ochii pe pac acel punct pe cere-l alegeam intotdeauna. Am inceput sa-mi numar piruetele. 1. 2. 3. 4. 5...
Inainte s-o fac pe-a sasea, piciorul imi aluneca. Contactul cu pamantul fu la fel de dureros ca intotdeauna. Nu era prima oara cand cadeam dupa a cincea pirueta. Era a mia oara. Si ma innebunea acest lucru.
Doamna Wreck se indrepta spre mine, ajutandu-ma sa ma ridic. I-am citit pe buze cuvintele : "Din nou cinci si jumatate." M-am ridicat, ignorand fetele care chicoteau in jurul mele. Neauzindu-le, puteam sa cred ca nu sunt acolo.
Casetofonul fusese oprit, semn ca ora se terminase. Am pasit afara din camera, desfacandu-mi parul in timp ce ma indreptam spre vestiar.
Am ajuns prima, ca de obicei. Uram sa vad grupuletele razand si aranjandu-si unei alteia parul, asa ca preferam sa ma grabesc si sa plec prima. Dar astazi, n-am putut sa fac asta.In vestiar, privind in gol nepasator, se afla un baiat. Repet, un baiat era in vestiarul fetelor. Si nu parea ca vrea sa plece. Statea pur si simplu, asteptand ceva, pe cineva.
Incercand sa merg apasat, i-am atras atentia. Era tot puteam sa fac. Speram ca va intelege ca vreau sa ma schimb si va pleca. Nici vorba. Continua sa stea acolo, privindu-ma.
N-aveam de ales. Trebuia sa vorbesc. Si uram sa vorbesc. Nu-mi auzeam cuvintele, dar stiam ca intonatia imi suna ciudat si ca vorbeam ori prea tare, ori prea incet:
- Vreau... Sa ma schimb.
Baiatul ma privii nedumerit. Proabil sunase chiar mai rau decat crezusem eu. Sau poate nici nu intelese ce am zis. In fond, nici eu nu stiam! Spuse: "Poftim?" Eram sigura de asta.
Eram gata sa mai repet o data, cand am simtit o mana pe umarul meu. O mana pe care o cunosteam de cand eram o copila. Doamne Wreck. Baiatul isi indrepta atentia spre ea, probabil zicandu-i ceva. Dupa cateva clipe parasii camera.
I-am zambit doamnei Wreck, indreptandu-ma apoi spre dulapul meu. Scapasem.
***
Hello! Stiu ca n-am mai postat de multa vreme, dar scoala ma omoara. Dar azi ceva mi-a provocat cheful de scris. Si uite-asa, am inceput o pov noua. Nu stiu ce-a iesit, sper sa-mi spuneti voi asta :) Va ast cu pareri :*
