Arne

144 4 0

Acesta este un fragment din romanul „Fața în palme”. Personajul narator este Arne. Drepturile de autor aparțin Mariei Heller. „Fața în palme” face parte din seria „Convergent” despre care puteți afla aici: crestemidei.ro/Convergent

Arne

Mă așez în scaunul meu de birou și devin dintr-o dată melancolic amintindu-mi de planurile de viitor pe care le avusesem atunci când construisem casa asta, în primii ani din relația mea cu Rada. Îmi imaginasem că lucrurile vor fi foarte diferite de cum sunt acum: mă imaginasem având o familie, având copii, petrecând seri plăcute în jurul mesei, în salonul de jos. Îmi imaginasem că voi avea o casă plină de căldură, de oameni, de prieteni; seri plăcute de iarnă cu focul arzând în șemineu. Eu și Rada voiam copii – doi sau trei – iar atunci când construisem casa lăsasem două camere libere cu intenția de a le transforma în camere pentru copii, atunci când vom avea, însă timp de doi ani după ce ne-am mutat în casă, deși am încercat, nu am putut face un copil. Apoi, când nu am mai încercat, s-a întâmplat dintr-o dată. Îmi amintesc și acum ziua aia în care am ajuns acasă și Rada mă aștepta în holul de la intrare, radiind de fericire, iar înainte să o pot întreba ceva, ea, ținându-și mâinile la spate, a râs ca un copil spunându-mi că are o surpriză. Atunci mi-a arătat un test de sarcină și ne-am bucurat amândoi. M-am emoționat și am râs și am fost copleșit de fericire. Am ridicat-o în brațe și m-am învârtit cu ea în aer, iar în lunile ce au urmat am fost cei mai fericiți oameni. Am ales nume, fiecare ne-am anunțat familiile, iar Rada a început să aducă acasă tot felul de lucrușoare pe care nu se putea abține să nu le cumpere: o babețică, o salopetă mică și albă, o jucărie, o pereche de pantofi minusculi. Ne gândeam la Clara, Celina sau Helena dacă e fată și la David, Luca sau Remus dacă e băiat.

Însă într-o zi când predam la Conservator am primit un telefon de la ea în care-mi spunea că e în spital și că a pierdut sarcina; abia am putut să înțeleg ce spunea fiindcă plângea la telefon. M-am panicat și am început să tremur tot – îmi făceam griji pentru ea. Am luat un taxi fiindcă simțeam că nu sunt în stare să conduc și când am ajuns la spital Rada era lividă: atât de palidă, atât de plină de durere. Doctorii m-au asigurat că ea este în siguranță însă oricum mă uitam la ea, părea devastată. Am cerut o explicație dar doctorii nu au reușit să mă lămurească: mi-au spus că Rada a avut un avort spontan și că nu i se știe cauza, iar că acest lucru nu este foarte ieșit din comun fiindcă în majoritatea cazurilor de avort spontan nu se poate găsi o cauză precisă. Au consultat-o și au spus că totul e în regulă și că va putea avea în continuare copii. M-am dus la Rada, am îmbrățișat-o și am încercat să o fac să se simtă mai bine. Am consolat-o cum am putut eu mai bine și ea mi-a răspuns, mi-a acceptat susținerea și ajutorul, însă dincolo de asta, în afara faptului că o susțineam moral și sufletește, ajutorul meu de fapt era inutil.

Când i-am spus să nu fie supărată fiindcă putem încerca din nou să facem alt copil, atunci ea a părut foarte rănită și a început să plângă, spunându-mi să o las în pace. M-am simțit îngrozitor: dorisem să îi dau speranță și nu am reușit decât să o rănesc și mai mult. Am ieșit din clădire și m-am plimbat prin incinta spitalului unde mai mulți pacienți în halate se plimbau sau stăteau pe bănci, povestind. Mi-am dat atunci seama că nu ar fi trebuit să menționez nimic despre a încerca din nou să facem un copil și luni de zile după aceea nu am mai adus vorba de așa ceva, așteptând să-și revină. Când am adus-o acasă de la spital, am adunat toate lucrurile pe care le cumpărase pentru copil și le-am pus pe toate într-o cutie, ascunzându-le de ea, fiindcă nu voiam să le găsească prin casă și să o supere. După vreo două săptămâni a început să se simtă mai bine – era din nou ea însăși: activă, curioasă, plină de idei – însă subiectul copiilor era în continuare de neatins, așa că nu am discutat despre asta. Amândoi ne atașasem de acel copil, chiar dacă nu era încă născut: ne imaginasem lucruri și ne făcusem speranțe, ne imaginasem cum va fi când vom fi părinți, când vom avea un copil de care să avem grijă și pe care să-l învățăm lucruri, cum îi vom răspunde la întrebări și cum îl vom educa – toate astea doar ca să aflăm că ceva ce nu apucase încă să existe ne-a fost luat. A fost o pierdere dureroasă. Îmi imaginez că pentru ea a fost mult mai greu, fiindcă s-a atașat mult mai tare de acea idee: doar era o ființă micuță care creștea în ea, se hrănea din ea și dospea în pântecul ei. Am înțeles de-a lungul lunilor că nu era încă pregătită să se gândească din nou la copii, să spere, să se atașeze din nou de o ființă în formare când există riscul de a o pierde din nou. Așa că ne-am continuat viețile.

Fața în palmeCitește această povestire GRATUIT!