Scrisoarea VI

18 7 1
                                          

          ,,Ai învățat ce este iubirea ?" Mă întreabă într-un vis fata pentru care acum multă vreme aveam o simpatie mai aparte. I-am spus că ,,nu" , iar
atunci mi-a adresat ,,vin-o să te învăț" m-a tras de mână şi m-a îmbrățişat uitându-se la mine cu înfrigurare, iar pe alocuri masând spatele drept ce încerca să interpreteze atingerile ei suave perindate de vibrațiile fine care parcă făceau din mine un om de zăpadă în mijlocul topirii. Nu cred în
vise, totuşi ceva mă face să transmit asta mai departe prin intermediul scrisului... Dacă ar fi să descriu ființa aceea nu a-şi putea izbutii definirea
ei aşa cum era ea, dar şi cum o vedeam eu; cert este că o frumusețe luciferică îi strălucea latent în acel trup ca de furnică, zâmbetu-i radiant, menit parcă să-mi fure inima obosită de atâtea sentințe, totuşi nu era doar frumoasă, ci şi inteligentă, astfel că mă întrebam ce defecte poate să ascundă când eu nu-i simțeam niciunul - dar în orice caz, specific mie, ceva este hilar, nu-mi amintesc să fii purtat o conversație, totul se rezuma
la un salut formal, de elevi, iar asta desigur, când şi când. Probabil singurul ei defect consta în disfuncțiunea că nu a vrut sub orice chip să mă cunoască mai amplu; eu fiind singuratic, fără o viață socială definită, îmi era imposibil a da startul unor lupte năbădăioase, în schimb, în altă ord-
ine de idei, dezinvoltura o caracteriza empiric, însă, cel mai probabil, nu rezona cu mine în vre-un mod... adică nu ştiu ce ar fi putut vedea la fra-
ierul clasei. Mă întrebam adesea la ce sunt bun şi care-mi este scopul în lumea aceasta față de care sunt un străin. La întrebarea ,,îți place şcoala"
răspundeam adesea sec, sub dezidența flagelului ce poate în ochii altora mă pronunța o făptură cultă; dar pentru mine şcoala în mare a fost un
stres, o cale pentru a-mi degrada sufletul, mereu a trebuit să fiu persoana care suporta violențele altora şi care  trebuia să tacă, iar acumîmi dau seama, că dacă ar fi avut ocazia şi ea ar fi râs de mine, totuşi a fost indiferentă, probabil, în scepticism, făcea asta într-un mod indirect, în cercuri-le de care aparținea. Anii repeziți au trecut, realizând că simt nevoia de o îmbrățişare sau contopire de mâini, însă, copilăria în mare a fost
un prilej benefic, în ciuda situațiilor ce uneori ca orişicine, le trăiam ca fiind nefaste. Uite că fix ea, într-o himeră, reuşeste a-mi oferii ce aveam
nevoie, însă, la întrebarea-i serioasă ,,Acum ai înțeles ce e iubirea?" am răspuns că ,,Da" , cu toate că, nu realizasem nimic... mă întreb retoric dacă
s-a gândit la mine vreodată...
          Mă simt o maşinărie, de pildă, nu înțeleg dacă am sau nu sentimente pentru cineva, totul este vag, aievea unei cețe golită de inexistența obie-
ctelor, mă întreb dacă pot iubii pe cineva în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu ai cum să spui că simți ceva pentru cineva, dacă tu însuți
eşti lipsit de orice noimă umană. Dar cine poate iubii sincer? a iubi înseamnă a împinge persoana în cauză salvând-o în timp ce tu eşti izbit de un tir, a iubii înseamnă a murii tu de foame pentru a mânca odrasla, a iubii este ca la rugăciune, prima persoană spre care îți îndrepți gândul să fie aceea iubit/ă şi asta fără prea mult efort, ci de la sine, a iubii, în cele din urmă, pentru mine, este a trăii o singură viață în două. E absurd, cât de uşor spunem ,,te iubesc" şi cât de titanic este să demonstrăm... Iar acum, adresându-mă vouă, câți dintr-e personalitățile dumneavoastră iubiți întadevăr?

Petale de scrisoriDescoperă acum locul unde povestirile prind viață