VII. Reduta

44 10 20

1.

     Coșar se întoarse mai întâi în cartier, unde dădu alarma.
     Colentina începu să răsune de tropotele tinerilor, care se adunau la un loc, croșetau indicații din mers, se întovărășeau unii pe alții la colțurile blocului, curgeau iureș dinspre străzile Radovanu, Cremenița, Dobrici, se îmbulzeau pe Aleea Sinaia și traversau de grabă brațul care leagă lacul Fundeni de lacul Plumbuita. Nimeni nu știa, în fapt, ce se petrece. O larmă de nedescris împânzi sectorul doi și preschimbă fața acestui ungher umbros al capitalei în expresia înflăcărată a unei revoluții în plină desfășurare. Răzvrătiții se trezeau la viață.

     Coșar, Szavi și Mână mai gata se loviră nas în nas. Își vorbiră scurt:

     — Unde arde?

     — Pe Carol, la Izvor.

     — Cine?

     — Mario și Teo. Strângeți pocnitori, vorbiți la bârlog.

     Și se despărțiră.
     Alte glasuri se deslușeau în întuneric, creșteau mereu și deveneau urlete, îndemnuri fără perdea; cine ar fi deschis fereastra la acea oră și ar fi tras cu urechea la vocea străzii, ar fi întrezărit țesându-se o rețea întortocheată de dialoguri. Să le ascultăm:

     — Asta-i mâna lu' nașu, ascultă la mine.

     — Care, mă? Borgobov?

     — Da' mai întrebi?

     — Dacă-i așa, au pupat crucea.

     — Cine, mă?

     — Mario.

     — Ba Teo.

     — Amândoi, prală. Fiți pe fază. Aveți jucării?

     — Păi, dea, de la bârlog.

     — Merg să fac rost.

     — Dacă aici nu și-a vârât nasu' moscovitu' ăla ramolit, poți să-mi spui mie curcan.

     — Care?

     — Borgo.

     — Îi umflă, prală.

     — Tavi unde-i?

     — Pe Cremenița cu Gâlcă.

     — Avem mașină?

     — S-au dus Rășcan cu Urdo la cambuză, facem rost.

     — Cioacă, prală?

     — Pe verde, în Carol, hai odată.

     — Îi maioneză*?

     — Așa umblă vorba.

     Și se pierdeau în noapte.

     În tot acest timp, Coșar întorcea pe față și pe spate un gând care îl chinuia. Ședea, scufundat în beznă, în camera de mijloc a apartamentului său, în dreptul unei panoplii de arme împodobită ochi cu carabine, pistoale și pumnale, toate bătute în piele cargo, unse cu lac și negrăit de lucitoare. Ne amintim că tatăl băiatului era vânător.
     Cumpănea. O mână nevăzută îl trăgea înapoi; nu era ca în urmă cu câțiva ani, când șterpelise arma fără remușcări și se pusese să țintească veverițe din dorința de a crește în ochii celorlalți. Nu. De data aceasta, era cu totul altceva, tocmai de aceea chibzuia cu multă băgare de seamă. Coșar isprăvise multe la viața sa, dintre care multe rămăseseră întipărite în istoria Pantelimonului, dar, ciudat, acum simțea că întrecea orice măsură. Nu mai era vorba de bietele necuvântătoare față de care nu avea nici un dram de milă, ci de oameni: oameni în carne și oase, cărora știa prea bine că trebuia să le curme viața. Ce era de făcut? Întinse o mână, apoi o retrase. Tresări la un sunet: privi către geam, zări luna tupilindu-și razele îndărătul norilor și, pe sticla ferestrei, o gâză dintre acelea urât mirositoare, ce aterizează gălăgios pe suprafețe și bâzâie la nesfârșit. Coșar înghiți în sec. Niciodată în viața sa nu își dorise mai mult decât acum să îl audă pe tatăl său, să îl vadă deschizând ușa, să pătrundă în odaie, să îl izbească cu acea ocheadă părintească, mustrătoare, să se repeadă la el și să îl împiedice din a face o boacănă. Niciodată nu vru cu atâta însuflețire să împietrească locului, să i se prăbușească mâinile, să îi înlemnească trupul și să rămână, așa, încremenit, până în zori, pentru a putea pretexta mai târziu că, pur și simplu, i-a fost cu neputință să le sară în ajutor tinerilor.
     Din toată acea colecție vânătorească ce atrăgea prin frumusețea sa până și privirile celui mai vajnic susținător al pacifismului, ochii lui Coșar căzură pe două pistoale de oțel, cu inițialele M.T. încrustate în mâner. Își trecu mâna de-a lungul lor, petrecând cu buricurile degetelor șanțurile dintre litere. Dar se opri. 
     Clătină cu multă dezamăgire capul, trase aer în piept, se dădu doi pași înapoi și plecă resemnat. Închise ușa, iar camera se cufundă în liniște. 
     Avea să găsească o scuză, avea să se dezvinovățească, avea să dea ochii cu răzvrătiții și să își mărturisească lașitatea. Cobora tiptil treptele, mai mult pe gânduri decât ancorat în realitate, cu părul vâlvoi urechile inundate de sânge; el, Coșar, înălțase stegulețul alb. El. Coșar, fumătorul înveterat, ucigătorul de veverițe, neînduratul, piatra de hotar a Pantelimonului, stema întruchipată a revoluției însăși — renunțase. Tocmai la toate acestea se gândea în vreme ce părăsea complexul.
     Se putea?
     Nu se putea. Ușa de la apartament se deschise brusc, Coșar pătrunse, înșfăcă pistoalele, ieși și se făcu nevăzut. 

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață