VI. Evadarea

49 11 3

1.

     — Și voi ce ați făcut?

     — Am tulit-o.

     — Iar Marian?

     — Îl împușcase deja.

     — Servieta?

     — Sub tine.

     Niculae coborî privirea și dădu cu ochii de geantă. Întinse mâna, o retrase, după care o așeză în poală.
     Mario și Teodor se apropiară.
     Tustrei ședeau singuri în apartamentul băieților. Cum s-a ajuns aici?

     Când aflară de înjunghierea Soniei, Mario și Teodor porniră în goană către complexul de apartamente, ca loviți de streche. Când ajunseră, treburile stăteau întocmai așa cum le precizase Creier: intrarea în bloc era zăgăzuită de jandarmi, cărarea ticsită de reporteri, iar locatarii, înfiorați de cele petrecute, nu își mai găseau locul.
     Mario era furios cum nu mai fuse până atunci și cum Teodor nu îl mai văzuse niciodată. Cine l-ar fi zărit, s-ar fi înspăimântat numai de părul zbârlit băiatului și de căutatura sa animalică. Se zbătea sălbatic în încleștarea fratelui său, gata să răbufnească, să spargă acele ziduri ale Ierihonului clădite din staturile masive ale mascaților.

     Un ofițer din Serviciul pentru Acțiuni Speciale băgă de seamă de tulburarea tânărului și îl luă numaidecât la ochi.
     La un moment dat, îl abordă și urlă cât îl țineau plămânii, amenințând cu arma:

     — Secătură, marș de-aici!

     — Păgânule! îi strigă Mario înapoi, însă bărbatul nu îl mai auzi, căci ușile se deschiseră.

     În pragul stropșit de ultimele trâmbițe ale amurgului se înființă atunci silueta lui Mircea. Nemernicul arăta îngrozitor: maieul slinos, de sub care transpara un huceag încâlcit de fire de păr, era pătat de sânge; obrazul scofâlcit, neras, dădea impresia că se topea și că avea să se dezlipească de pe osatura craniului; ochii, înfipți în orbite, negricioși pe margini, nu mai reflectau nici cea mai mică urmă de suflet; pleoapele obosite, sprâncenele stufoase, gura bleagă și tăcută, trupul stors de vlagă — iată imaginea unui mlăștinos venit de niciunde și plecat spre nicăieri.  
     Mario înnebuni.
     În aceeași clipă, i se năzări că aude o portieră trântindu-se. Privi la stângă sa, unde staționa o ambulanță în care Sonia, așezată pe o targă, tocmai era urcată. Nu îi fu dată să vadă decât o frântură din trupul slăbit al fetei înainte ca cea de-a doua ușă să se închidă. Brusc, uită de Mircea, se desfăcu din strânsoarea lui Teodor și o luă din loc. Motorul unității porni, paramedicii se pregăteau să urce, iar Mario începu să lovească cu palmele în geam. Răcnea, se jelea, implora să fie lăsat, până când brațele-i fură oprite în loc de un milițian aflat în apropiere.
     Dar auzi tocmai ceea ce era crucial; trei cuvinte venite pe stația pompierilor SMURD:

     — Recepționat. Spitalul Floreasca.

     De atât avu nevoie. 
     Mario și Teodor ajungeau la spital cu câteva minute înaintea lui Niculae. De aici se știe ce s-a întâmplat.
     Cum a pătruns Niculae în apartamentul băieților? De ce vorbeau despre moartea lui Marian? Dar servieta?

     Ne mărginim să spunem că nenorocirea are șiretlicurile ei, iar destinele suferinde se întregesc reciproc. Putem știi care îndemn îl făcu pe Niculae să îi sprijine pe acești necăjiți? Încă nu, căci firea umană e învăluită în taine ce sunt cu neputință de pătruns. Niculae nu trebui să spună decât „și eu am plâns astăzi", apoi discuția alunecă, șerpuind, acolo unde povestea lui Marian putu fi spusă din nou. Vorbele curgeau, amănuntele dezghețau sufletele acelea împietrite, atât de străine unul față de celălalt, iar tristețile se consolau îmbrățișându-se. Cu cât Niculae le vorbea mai mult despre Marian, despre Dorin și Magdalena, cu atât băieții, aidoma unor țestoase ce-și părăsesc treptat carapacea, vedeau în dânsul ceva mai mult decât o figură oarecare, rece și de nepătruns, iar durerea pe care Sonia le-o pricinuise o împărtășiră cu tragica spovadă a studentului.

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață