Scrisoarea V

23 9 1
                                          

       Draga mea, a trecut ceva timp de când nu am izbutit a mai scrie umilele scrisori, însă uneori, simt că nu pot exprima în versuri tot ce apasă în
dumbrava pieptului. Obişnuiam să-ți spun odată că nu contează atât de mult ce faci, pe cât primează însăşi voința neştirbită de a sădii în sufletul
cuiva pura bucurie de care, din păcate tot mai puțini au parte în zilele noastre; însă cum îi pot judeca eu? nicicum întrucât prin modul lor de a fi,
e foarte probabil să greşească mai puțin ca mine, iar amănuntul acesta vag, ridică asupra-mi o barieră ce nu o pot sălta decât letargic prin clipele
neînfiripate cu umbra ce mă atrage asemenea unui magnet inexistent, de ce spun inexistent? ei bine, o logică țicnită pasată de un individ flatat de această anvergură, nu ar putea catadicsii mai elocvent circumstanța, decât, speculând probabilități ireale nouă ce ar părea că din liniştea golului
au să vină; spune doar, ce ar fi această întunecire marmoreeică fără lumina ce învăluie stridențele-i peste o formă evadată fiecărei secvențe mici
din unicitatea clepsidrată a unui zbucium interior - căci, aşa cum sunt, am înțeles că umbra nu se mişcă fără de mine, iar dacă mă întrebi cugetul
acesta e printre cele mai profunde ce le-am putut nutrii; cum aşa? păi, odată ce ai realizat cele anterioare, nu ai cum să nu vrei ca umbra să nu-ți
scotocească mai multe reverberații, nu ai cum să nu doreşti a trăii mult şi a face întocmai, vrute şi nevrute ... până la coadă, sensul vieții este acela
de a o trece cu bune şi rele.
     Am trăit cu impresia că nu sunt bun de nimic, deşii m-aşi putea da mai inteligent decât sunt, această idioțenie mi-ar invada propriul orgoliu, nu vreau să fiu ca alții, ci ei să fie ca mine! încă nu înțeleg de ce mă îmboldeşte ariditatea controversatoare afirmației proprii, nefaste ... totuşi,
încă mai cred în consecvența acestor depozite ce la prima vedere ar părea superficiale, însă, am învățat că numai un prost va zice de un altul că e aşa, întrucât aievea, ceilalți sunt oglinda propriilor nimicnicii şi patimi, deci, preambulul acesta mă face nepăsător de părerile altora, cu atât mai
mult cât aflu şi ceva despre interlocutor. Lăsând acestea deoparte, nu am început nefondat a înlănțuii tumultele ce le-am întrezărit umil nopții în
speranța că tu le vei auzii, gândind mai bine asupra a tot ce ai de arătat.
    Ciudat este că în momentul în care am binevoit să dibui, nu aveam nicio idee de pildă cum va suna al treilea cuvânt plăpând ce-l voi scrie, dar
se pare că uneori, în parte, mai lucrează şi altceva în noi, o forță ce nu o putem explica sau definii, aceea este simplul fapt că îmi pasă şi nu vreau să am remuşcări, pe scurt, e văpaia ce încă ne leagă ca oameni.
       
    
   
                                                                                                                                                       

Petale de scrisoriDescoperă acum locul unde povestirile prind viață