Mara

359 8 1

Acesta este un fragment din romanul „Fața în palme". Personajul narator este Mara. Drepturile de autor aparțin Mariei Heller. „Fața în palme" face parte din seria „Convergent" despre care puteți afla aici: crestemidei.ro/Convergent


Mara


Mama a rezistat timp de trei ani să fie bătută și abuzată în continuu de către tata, apoi a început și ea să bea cam pe când aveam eu trei ani. În loc să plece din relația abuzivă, s-a consolat cu alcool. De atunci încolo am fost singură: ea nu mai făcea aproape nimic și eu a trebuit să mă obișnuiesc să strâng sticle de pe jos și să am grijă de mine singură. Eu mergeam la magazin, eu mergeam cu gunoiul, eu îmi spălam hainele. Mă urcam pe o găleată ca să ajung la chiuvetă să spăl vase ca să am din ce mânca. Cu toate eforturile mele, eram doar un copil și nu reușeam să fac față, așa că umblam murdară, cu haine rupte care-mi rămăseseră mici și mâncam rar și puțin. Baia era jegoasă și eu nu știam cum să o spăl, iar bucătăria devenea absolut dezgustătoare, mai ales aragazul și chiuveta. Erau goange, era jeg. 

Mama avea perioade în care părea că vrea să-și revină; atunci se apuca de curățat casa și se lăsa de băut pentru o vreme: curăța veceul, cada, gresia, curăța frigiderul, aragazul, masa, spăla geamurile, schimba cearșafurile, punea haine la spălat și făcea de mâncare iar uneori era bine timp de vreo lună, dar apoi iar începea să bea și casa devenea iar o junglă murdară, haotică în care simțeam că înnebunesc. Nu-mi plăcea deloc să stau în casă – nu puteam suferi locul ăla infect, așa că stăteam mereu pe afară. Găsisem un câine vagabond când aveam vreo cinci ani și îmi plăcea să merg să mă plimb cu el prin parc: stăteam cu el toată ziua și-i vorbeam. Asta era realitatea în care trăisem și asta mi se părea normal.

Apoi a murit tata, iar mama s-a văzut în sfârșit liberă. Eu am văzut-o mereu ca pe o țărancă bețivă cu dinți stricați și negru sub unghii și arăta ca naiba când bea și se îmbrăca în haine vechi și murdare, iar adevărul e că e proastă ca noaptea și needucată, dar nu era urâtă, sau mai clar spus: dacă făcea o baie, își spăla părul și se îmbrăca în haine curate și decente, era chiar frumoasă – asta când nu avea ochii vineți sau buza spartă. Mă născuse la nouășpe ani, deci când a murit tata, ea avea douăzeci și patru de ani. Fizic seamăn mult cu ea: are părul blond și creț, e subțire și mică de înălțime iar după ce a murit nenorocitul ăla nu a pierdut timpul: și-a căutat bărbat.

Nu a durat mult până l-a găsit pe Emil și în comparație cu tot ce trăisem până atunci, el părea o minune. Probabil că pentru alții părea un om normal: avea un loc de muncă stabil, nu era nici bogat, nici sărac, nu bea, era fumător – însă pentru mine nimic din toate astea nu erau normale, pentru mine normal era cum crescusem eu, pentru mine normale erau bătaia și abuzul, mizeria și foametea, singurătatea și izolarea în care am crescut. Pentru mine normal era să mă simt respinsă, să fiu bătută și tratată ca un gunoi; pentru mine normal era să mă simt nedorită și să fiu considerată o povară. Așa că Emil mi se părea ceva extraordinar și tot ce făcea mi se părea șocant: vorbea cu noi domol și blând, nu ne lovea, nu înjura, nu urla la noi, nu lipsea nopțile de acasă – mi se părea incredibil. Îi aducea mamei flori și o ținea de mână, o săruta și îi mângâia părul – iar eu nu mai văzusem așa ceva în viața mea. Ce era asta – afecțiune, iubire? Nu mai văzusem așa ceva. Era ceva complet străin mine. Eu eram obișnuită cu tata care-i trăgea în jos pantalonii cât timp ea era moartă de beată și începea să o fută pe canapea, înconjurați de sticle goale, iar dacă ea avea ceva de comentat când se trezea, poate îi și trăgea una. Mi se părea că Emil trebuie să fie un înger să se poarte așa de frumos cu noi. Nu-mi venea să cred. Toate lucrurile normale pe care le făcea mie mi se păreau extraordinare. Nu ne bate? – ce om bun! Vorbește normal și nu urlă și înjură? – incredibil. Se poartă omenește cu noi, oferă grijă și afecțiune? – nemaivăzut! Îl consideram un fel de înger păzitor pentru toate lucrurile normale pe care le făcea – lucruri normale de care eu nu avusesem parte niciodată până atunci și care mi se păreau răsplăți divine. În comparație cu tot ce trăisem până atunci, o casă curată și normală mi se părea un lux incredibil, iar să mă simt acceptată și îndrăgită era pentru mine cel mai mare răsfăț.

Fața în palmeCitește această povestire GRATUIT!