V. Dorin

23 5 0

1.

      Când părăsi localul, Marian nu putu să nu își stăpânească un zâmbet copilăresc, ivit ca din senin pe buzele-i răsfrânte de ger. Ce-i drept, mintea sa nu mai putea plăsmui o altă imagine decât cea care cuprindea proaspăta însănătoșire oglindită pe chipul lui Dorin, viguros și rumen, ca în alte dăți. Viețile lui Marian și a Magdalenei, pe care o podidiră lacrimile la aflarea veștii, căpătară un strat de culoare și parcă nici afară nu mai era așa de frig!

     — Dumnezeu e bun! Dumnezeu iubește și are să ne ajute mereu, declara printre lacrimi femeia, cuprinsă de spiritualitate și o de colosală recunoștință pentru divinitate. Dar cum ai făcut? De unde...?

     — Nu mai contează. Chiar deloc, îi șoptea cu tandrețe bărbatul, sărutându-i fruntea brăzdată de riduri.

     În aceeași zi, Marian o apelă pe Florina:

     — Cum?!, exclamă asistenta, care asculta siderată glasul întrerupt de lacrimi al lui Marian. Ne... ne bucurăm nespus, se bâlbâi dânsa; am să caut un... un doctor cât de curând și am să vă contactez!

     La nici două minute, un număr străin îi atrase atenția lui Marian, care răspunse cam șovăitor.

     — Marian Doroftei, ce mai deosebită onoare!, fu glasul obsecvios al emeritului nostru medic generalist, Viforu Constantin, care se grăbi să fie primul care îi vorbește lui Marian. Cum vă merge, dom'le? Bine spre mai bine și cătră cel mai bine, trag nădejde. Doresc, dacă mi se permite, a vă felicita întâia dată pentru truda dumneavoastră în țeea ce privește strângerea de fonduri pentru operația bietului Dorin. Dom'le, dar dacă ați știi cât de îndurerat mă simțeam ori de câte ori îi făceam câte o vizită micuțului. Zilnic, zău! Și cu toate că am încercat din răsputeri și am făcut toate demersurile nețesare pentru a vă înlesni accesul în spital, pentru a mângâia obrăjiorii palizi de tristeță ai sărmanului prunc — zadarnic, zic! Zadarnic! Nu se poate și basta cu sistemul ăsta ordinar. Treizeci și unu de ani, dom'le, și sufăr! Da, corupțiune și din nou corupțiune, de-ți vine să te împuști, nu alta! Să nu lași un părinte lângă copilașul său — dar este strigător la cer, zic! Vă prea promit, dom'le Doroftei, că situația se va schimba și prea vă rog să așteptați telefonul meu în zilele ce urmează! Date fiind relațiile noastre din trecut, zic!, se cuvine să preiau eu — adică nu eu, căci postu' nu-mi permite —, să preiau eu cazul dumitale și, împreună cu un medicist specializat — și puse accent pe cuvintele „medicist specializat", ca și cum datorită lui spitalul dispune de așa ceva —, să îl înzdrăvenim pe... pe Dudu!

     Marian nici nu apucă să înjghebe un cuvânt că domnul Viforu și închise telefonul — putea prea bine să fi răspuns altcineva, să fi greșit numărul sau să se petreacă cine știe câte alte chestiuni neprevăzute; prea puțin îi păsa lui Constantin, care avea încredere că mesajul său ajunse cu succes la destinație.

     Nu ziua următoare, nu peste câteva ceasuri, ci după o jumătate de oră Viforu sună să confirme accesul în spital al soților Doroftei. Acum, Dorin era pe mâini bune! Drept dovadă, când Marian și Magdalena pășiră pe holurile spitalului, fură imediat luați în întâmpinare de un asistent oacheș, cu o dantură orbitoare și care pronunța ilar vocabulele românești. El îi conduse până la sala în care bolea de o vreme încoace Dorin, iar, când deschiseră ușa, dădură peste nelipsitul Constantin și bătrânicioasa asistentă Florina care, devotați cauzei lor, se îngrijeau de copil, umflându-i pernele, oferindu-i medicamentația necesară, iluminând încăperea. Chiar mizeria își mai retrase armiile de bacterii, iar faianța lucea de curățenie.

     În vecinătatea lor, tot frunzărind un caiet ticsit de notițe și fișe vârâte în felurite folii, bine întreținute, răbda Niculae, care de o vreme încoace tot îngrijea de Dorin, atât cât îi permitea timpul, dar mai ales normele impuse de spital.

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață