Ganduri...

7 0 0

Am crezut si eu o data ca iubesc, ca iubesc cu adevarat. Ca duc in sufletul meu o iubire pura, pe care nimeni si nimic nu ar fi putut sa mi-o fure. O iubire care credeam ca e nemuritoare.
Am simtit cum sufletul mi se umple de bucurie, ca niciodata nu as fi putut renunta la ceea ce numeam eu "dragoste adevarata".
Cine oare putea sa-mi spulbere mie visul pueril? In acel moment as fi dat totul pentru marea mea iubire, m-am oferit toata si n-am primit nimic. Dar nu in asta consta dragostea, nu? Nu in a primi. Cine intelege aceste concept pe care nimeni nu a reusit vreodata sa-l explice, sa-i gaseasca o formula sau o rezolvare.
Cand esti copila, parintii iti spun povesti cu printi si printese, iti spun despre dragostea lor care atunci, in mintea ta, devin un vis. Dar cresti si realizezi ca dragostea ta cea mare nu apare pe un cal alb, nu se lupta cu dragonul si nici nu ar renunta la regat pentru tine, ci nici macar nu isi aduce aminte de ziua ta de nastere si nici de promisiunile pe care ti le face. De ce? Ce au gandit marii scriitori atunci cand au scris acele povesti? Cum au vazut ei dragostea?
Cum este corect sa vezi acest cuvant complicat in esenta? Cum ajung oamenii reci si insensibili, cum ajung sa raneasca sau sa insele daca iubesc asa cum spun?

Cum am ajuns eu sa fac din marea mea iubire un nimic? De ce din viata pe care mi-as fi dat-o pentru ea, acum nu as mai da nimic? Cine e vinovat ca viata si sentimentele se schimba peste noapte? Eu, tu, cel iubit, destinul sau toti?

Sinceritatea doare Minciuna te ucideWhere stories live. Discover now