IV. Subpământenii

72 11 2

    1. 

     Ziua următoare nu se anunța a fi cu nimic mai deosebită față de celelalte. Zice-se în popor că cine se trezește de dimineață, departe ajunge — și o fi adevărat, însă nu și pentru cei care nu au nimic de ales.

     Ce-i drept, Mario și Teodor se deștepară cu mult mai devreme decât de obicei. Și acest fapt se datora unui incident care nu este câtuși de puțin o raritate când vine vorba de un furnicar pe cât de aglomerat, pe atât de nesăbuit orânduit ca și Bucureștiul. Întâmplarea făcea ca, odată cu apropierea verii, temperaturile zilnice să depășească cota de patruzeci de grade, cifră la care asfalturile, turnate cu o grosolănie de neînchipuit de către meșterii primăriei, căpătau o fierbințeală ce nu plăcea nici în ruptul capului cauciucurilor. Cu toate acestea, exploziile de cauciuc sunt proprii mai degrabă camioanelor și le repugnau cu prisosință camionagiilor, care aveau de străbătut distanțe lungi. Tocmai de aceea, domnii de la conducere găsiseră o soluție ingenioasă, anume să restricționeze circularea camioanelor pentru anumite intervale de timp: de aceea, între orele unsprezece dimineața și cinci după-amiaza, rar vedeai urmă de remorcă pe șosele. În schimb, noaptea, dar mai ales dimineața — abundau! Camioanele ieșeau din culcușul lor aidoma unor turme de bivolițe debusolate, care încercau să se preteze programului dat peste cap și să se încadreze în termenul limită impus. Accidentele erau, în aceste cazuri, mult mai frecvente decât de obicei.

     Undeva la cinci și jumătate dimineața, o bubuitură violentă îi sculă pe băieți. Se ciocniseră două autocisterne la câteva străzi distanță. Dialogul dintre cei doi șoferi răsuna ca un ecou pieritor în depărtare, presărat cu nelipsitele injurii și răcnete ce încercau a potența un argument invalid, motiv pentru care anevoie poate fi redat în deplinătatea sa. Nu interesează atât disensiunea, cât faptul că zarva creată a fost suficientă să corupe somnul și așa tulburat al fraților.

     Se urniră din pat pentru a da curs calvarului.
     Un colț de soare prinse-a se întrupa pe bolta rece și fumegândă, iar razele-i pale pătrundeau cumva prin ochiul de geam și luminau depunerile de colb de pe podele. Mario și Teodor, năuci și gârboviți de răceală, cu sângele zvâcnindu-le în tâmple și prilejuind astfel desfășurarea unei migrene năucitoare, aproape că nu scoseseră o vorbă până mai târziu. Servieta rămăsese uitată sub șezutul scaunului, ferită de vederea lor. Cu toată vânzoleala de ziua trecută, nu își amintiră să o roage pe Sonia să le spele straiele întinate de nămol și nisip, așadar deci, cum o altă pereche de haine însemna un lux pe care nu și-l permiteau, se văzură nevoiți să păstreze în spirit conservator ținuta plouată de deunăzi, dârdâind în continuare de frig. Apartamentul arăta mai mizerabil cu fiecare dimineață și parcă dinadins păianjenii își țeseau pânzele la acel ceas matinal în ungherele negricioase ale pereților; parcă dinadins șobolanii pitiți îndărătul unei borte începeau să forfote de zor lihniți de foame iar muștele băteau mai strașnic din aripi. Aerul era mai îmbâcsit ca de obicei, iar lumina soarelui avea în acele clipe darul de a înrăutăți întru totul lucrurile, scoțând fiecare aspect al camerei în evidență, colorând fiecare pată de rugină sau carie, fiecare urmă de praf ori început de igrasie.

     Împărțiră o jumătate de sandviș și, de voie, de nevoie, se săturară.

     — Ai vorbit cu Chedveș? Ne mai primește? întrebă Mario, cam cu jumătate de glas.

     Era chiar Attila Chedveș.

     — Da, și-o să ne țină toată ziua. Dar atât. Sonia a spus că Mircea se mai îndură de noi până la sfârșitul lunii.

     Mario urmărea pe geam câțiva pietoni grăbiți, unii încă pe jumătate ațipiți, alții, poate, nedormiți de câteva zile bune.

     — Și cât avem strâns? întrebă Mario în cele din urmă, pe tonul unuia care ar prefera mai degrabă să nu primească răspunsul.

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață