2. Lună plină

3 1 0
                                                  


Prima zi a trecut repede. Ashe se simțea obosită, pentru că nu a putut dormi din cauza căldurii pe care o genera torța aflată deasupra patului, așa că se trezise dis-de-dimineață, sau cel puțin credea că e dimineață, pentru a se mai plimba primprejur. Plictisită, se așează în fața ușii mari, care reprezenta obiectul care se presupunea că va măsura gradul de cavalerie pe care îl deține Ashe. Se apleacă ușor, crezând că există vreo crăpătură sub ușă pentru a vedea de ce anume se teme toată lumea, însă ușa era prea lungă și ajungea până la pământ. O analizează în fiecare colț și vede o mică grăpătură chiar mai jos de mijlocul ușii, însă vede doar o lumină verde, restul era cufundat în întuneric. Ceea ce i se părea ciudat era că acea lumină avea formă de pandantiv și se vedea la mijlocul încăperii, ca și cum ar fi fost atașat de gâtul cuiva. Ashe se ridică vrând să ia torța.

-Ce vrei să faci? apare Shen.

-Nimic, voiam să iau torța să văd ce e primprejur, răspunde Ashe uitându-se pe pereți. Tu ce cauți aici?

-Este de datoria mea să verific ce faci, ultimul temnicer supraveghează pe următorul.

-Fac bine, mulțumesc.

Shen o ia de mână pe Ashe și îi spune:

-Haide să te țin puțin de vorbă, să îți treacă plictiseala. Nu mi-ai povestit niciodată despre ce s-a întâmplat cu familia ta.

-Mama a murit de o boală grea, iar tata... ei bine, despre tatăl meu știu doar că a participat în acel război groaznic, dar nu l-am mai văzut de ani buni, am auzit doar că și el era cavaler și am crezut că dacă voi fi și eu ca el, într-o bună zi îl voi întâlni.

-Și ce s-a întâmplat de fapt cu el? A fugit?

-Tatăl meu s-a înrolat în cavalerie când eu aveam 3 ani, de atunci nu l-am mai văzut, nici nu cred că mai trăiește, au trecut mulți ani, multe războaie.

-Iar mama ta?

-Mama a murit când eu împlinisem nu mai mult de 15 ani.

-Toată lumea spune că ți-ai pierdut părinții în timpul ultimului război, până și tu afirmi asta. De ce să nu spui adevărul? De ce să te ferești? 

-Pentru că uneori e bine să te minți pe tine însuți, să îi impui creierului niște lucruri ca să te poți simți mai bine, nu știu, pentru mine a fost mai ușor să spun asta.

-E bine că măcar mi-ai spus mie adevărul.

-Chiar voiam să te întreb, de ce te interesează așa mult persoana mea?

-N-am motive.

Tăcerea se lasă.

-În seara asta se vor auzi voci dinăuntrul temniței, să nu o deschizi orice ar fi, așa se întâmplă în fiecare seară cu lună plină. 

-Ce fel de voci?

-Nu contează, doar ai grijă.

Shen pleacă. Ashe se lungește în pat și se uita din când în când la ușa din care se presupunea că în câteva momente se vor auzi voci.

Misiunea asta devine din ce în ce mai ciudată, voci, scheletele ăsta dubios... - își spune Ashe

-Tu ești amicul meu de temniță? se uită către schelete. Tu știi ce se întâmplă aici? Ah, nu? Nici eu. Văd că deja înnebunesc și încep să vorbesc cu scheleții... se apropie de el.

Dintr-o dată toată camera se luminează, iar scheletul își mișcă mâna spre mâna fetei. Ashe începe să țipe.

-Ce se întâmplă?! pune mâna pe el cu încetinitorul. Ești viu?

Nu se auzea nimic, își ridică privirea iar pe peretele din fața ei, vede o umbră cu silueta unei femei. Ashe se ridică și se dă în spate, pe măsură ce umbra creștea, se lovește de ușă. Aceasta își pune mâinile la ochi, din senin o voce feminină începea să strige pe un ton din ce în ce mai tare: "Ashe".

-Cine ești? Cine face mișto de mine?

Umbra de pe perete dispare, Ashe care era lipită de ușă, aude clanța cum se mișcă.

-Nu te las să ieși, nu te juca cu mintea mea.

O voce de bărbat începe să strige: "Ashe".

-Da, ce? Eu sunt, da, ăsta este numele meu, ia torța în mână. Cine sunteți și de ce îmi tot strigați numele?

Suntem familia ta - se auzea pe tonuri diferite de voci.

Torța se stingea și se aprindea, apoi rămâne aprinsă complet, Ashe așează torța la loc, și se așează jos, cu capul între palme.

-De ce m-au ales pe mine să fac asta? se uita în jos la picioarele care îi tremurau. Știau că am o slăbiciune, familia mea.

Ashe își ridică privirea, iar în locul în care trebuia să fie așezat acel schelete dubios, era acum o amuletă verde. Ea se ridică și o ia în mână, o studiază cu atenție, îi părea cunoscută, parcă într-un fel familiar. Izbucnește într-un plâns de nestăpânit. Se întoarce spre ușă.

-Mamă? 



To be Continued...
Souls for an eternal life | Suflete pentru o viață veșnică
Last updated: Jul 02, 2019
Souls for an eternal life | Suflete pentru o viață veșnicăWhere stories live. Discover now