Capitolul I

227 2 2

A traversat strada şi l-a văzut din depărtare. Era neschimbat... Însă ştia că de acum îl privea cu alţi ochi. Nu îşi imagina cum ajunsese în situaţia aceea. Nici nu avea timp să gândească, pentru că ar fi însemnat să se întoarcă şi să fugă. Să fugă acasă, să se ascundă sub pătură şi să îşi reevalueze principiile. Parcă nu era ea cea care se îndrepta spre maşina lui Dorin. Constata că, în ciuda emoţiilor, a fricii acute, a conştiinţei prăbuşite, paşii o duceau fix acolo. Se uita la el pe furiş, oarecum... acelaşi zâmbet ironic, în colţul gurii, parcă se mai îngrăşase puţin, iar privirea... Nu reuşea să se uite în ochii lui. Fusese singura persoană pe care o cunoscuse vreodată şi în ochii căreia nu se uitase niciodată deschis. Îşi pusese mereu întrebarea asta, iar acum îşi răspundea singură: dacă s-ar fi uitat vreodată în ochii lui şi-ar fi dat seama că era vulnerabilă. Da, el ar fi privit-o direct în suflet. Şi nu permisese lucrul ăsta. După cum niciodată nu îşi permisese să rămână singură cu el. Şi, totuşi, acum era. Era singură cu el şi trebuia să gestioneze situaţia.

Galant şi dezinvolt, trecu pe partea ei, zâmbind în continuare, şi îi deschise portiera. Femeia aprecie gestul. Se urcă, jenată, roşie ca focul, şi îşi întoarse privirea pe geamul ei. Dorin porni maşina şi începu să vorbească:

- Am vrut să îţi iau nişte flori, însă e târziu şi chiar nu am avut de unde. Îţi aduc data viitoare!

- Nu e nevoie, murmură ea... privind pe geam în gol.

- Bănuiesc că mergem amândoi spre casă. Uite, o să o iau pe drumul cel mai lung, avem timp să vorbim.

- Pe unde vrei tu, dar să fie mai puţin riscant pentru amândoi.

Bărbatul zâmbi şi căută un post de radio...

- Ştiu cam ce muzică îţi place... Uite, să căutăm! De fapt, am tras si un cd cu muzică special pentru întâlnirea noastră. Ce preferi?

- Nimic deosebit, ce vrei tu, spuse Calina.

Femeia încerca să abandoneze orice gând, orice prejudecată, însă nu reuşea deloc. Nu îndrăznea să privească prea mult spre el. Dorin îi simţi timiditatea şi începu să vorbească despre banalităţi, despre drumul pe care mergeau, despre cum conducea el sau despre ultimul parfum care îi plăcuse. Ea îl auzea, dar nu reuşea să se concentreze. Atunci, bărbatul îi spuse un banc. Aici o prinse, pentru că era un domeniu care îi plăcea. Începu să râdă în hohote, dându-şi capul pe spate şi îl privi într-un final. În aceeaşi secundă, privirile li se întâlniră. Zâmbetul îi îngheţă pe buze, de teamă, de vulnerabilitate, de ... nici nu ştia să definească. Privi rapid în altă parte, însă nu putu să nu remarce că el o privea altfel. Acum o privea ca pe o femeie, nu ca pe... Nu, nu mă gândesc la asta acum! Nu pot, nu vreau!, îşi spuse Calina. O trezi el la realitate:

- Cunoşti vreun loc în care putem sta de vorbă în linişte, în maşină?

- Hmm, nu prea... Însă am putea încerca, ştiu o străduţă cu flori multe, mai ascunsă.

- Sigur, spune-mi unde e.

- În apropiere, faci dreapta şi imediat stânga, apoi din nou dreapta şi am ajuns, preciză Calina, rememorând locurile pe unde mergea ea cu maşina uneori.

Te iubesc, Filip! (Antonia Bogdana Bălan)Citește această povestire GRATUIT!