II. Acasă

69 11 2

1.

     Ploaia se mai domoli între timp, însă norii negri nu se risipiră de pe cerul invadat de corbi. Croncănituri înfiorătoare împânzeau văzduhul, iar seara se lăsa molcomă peste București.
     Pe Bulevardul Unirii, împroșcat de luminile gălbui ale felinarelor, tușea motorul unui taxi, înfundat de schimbarea prea bruscă a vitezelor, de manevrele mult prea agitate și ostile ale șoferului, lăsând în urma sa o pâclă groasă de fum.

     — Ar fi bine să suflați tot sau vă dau pe mâna miliției, huliganilor, răbufni turbat taximetristul, care mai avea un pic și izbucnea în lacrimi, tot rotindu-și capul către Mario și Teodor. Poftim! Ce mai zi! Uite, uite ce trăiesc! Parcă ar vrea Dumnezeu să mă bage în pământ — și izbi cu podul palmei volanul. Cine trăgea, Doamne, iartă-mă!, cu arma în centrul Bucureștiului și de ce, mă rog, tocmai după niște pușlamale ca voi? Nu aveți altceva mai bun de făcut decât să bântuiți străzile la ora asta? La școală nu se mai merge-n ziua de azi?! 

     Își șterse fruntea umedă cu un soi de batistă roșie, uleioasă și îmbibată în motorină.

     Băieții nu puteau scoate o vorbă. Cuvintele de ocară ale bărbatului treceau pe lângă urechile lor ca un șuier nedeslușit, surd și nedemn de a fi băgat în seamă. Teodor, încruntat, își strângea fratele la piept și căuta să ascundă servieta de privirile taximetristului. Mario, încremenit, privea undeva în gol, cu buzele întredeschise, fără a lua seamă de vociferările șoferului, fără a știi pe ce lume se află. 
     Cine erau puștanii aceștia? De unde veneau? Cum au poposit pe lume și de ce? La aceste întrebări, răspundem omenește: s-a întâmplat.
     Ce-i drept, tremurau tustrei din toți rărunchii, iar pâraie de sudoare le inundau chipurile înăsprite; parcă dăduseră nas în nas cu o nălucă. Dar, dacă mi se permite, aș zice că ceea ce trăiră în ultimele zece minute — spaima pe care o traseră, senzorialul sublim, tremurul zdruncinător al mădularelor — nu numai că nu se compară, dar depășesc în intensitate cele mai cumplite experiențe supranaturale. Un spirit, un demon sau o închipuire fantastică trimite cu gândul la pătura metafizică a existenței, unde este loc de îndoială. Un sunet în noapte e învăluit de mister. Un glonte care rade urechile trezește la realitate; el stimulează senzațiile latente ce șad în lăuntrul firii omenești, stârnește cele mai virulente secreții hormonale și nu lasă loc de pregetări, meditații ori șovăieli. Totul e palpabil. În asemenea situații, nu cugetul, ci instinctul este cel care salvează ființa de la pieire.

     — Nu vreți să ciripiți, ăh? sparse șoferul tăcerea, privindu-i în ochi cu toată bolnăviciunea chipului său. Oi, mama voastră de javre netrebnice! Mi-ați mâncat zilele, o să îmi veniți de hac! Voi, ăștia, șmenarii, huliganii, țâncii, care nu știți decât s-o dregeți ușurel, s-o luați pe ocolite, să fentați lumea cu mârșăviile voastre! Cu pantalonii rupți în fund și creierașul spart în două — na, poftim copii în ziua de azi! Bă, o carieră nu visați și voi? Ceva de viitor! Poate o familie, o școală, o pâine cinstită. Vedeți că e greu, dar vă țineți de... 

     Se întrerupse și își luă tensionat pulsul, punând două degete undeva în apropierea carotidei, cu reflexul netăgăduit al unui ipohondric. Reluă apoi stupefiat:

     — Dacă nu plesnesc până la poliție, mă pot considera un om norocos! Câți ani aveți, mucoșilor, de-o căutați deja cu lumânarea? Eh, lasă că am ajuns, bădăranilor! Poliția, alo! Poliția! Băi, copoi!

     Într-adevăr, ajunseră în dreptul secției. Acolo, picotind de somn, își ducea veacul un bărbat cu obrazul puhav, fără chipiu și descheiat la uniformă, ca întors după război. Tocmai atunci cobora dintr-o unitate. Ajungându-i la urechi văicărerile șoferului, făcu pe niznaiul și păși grăbit înspre clădire. 

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață