Coroana întunericului

Capitolul 6: Ekaterina

      Gândurile trec prin mine ca un flux de energie arzător. Nu mă lasă să gândesc, nu îmi permit să mă concentrez. Stăteam cu capul lipit de fereastra rece a maşinii şi priveam cerul înnegurat al nopţii. Fulgerele cădeau unul câte unul, din ce în ce mai dese, chinuind pământul şi dând frumuseţe cerului. 

      Se lăsase o linişte cumplită între noi. Rose adormise cu capul pe umăr lui Damian, iar el privea absent tavanul maşinii de parcă ar putea vedea un fel de tipar cu însemnătate. Când o privesc pe Rose, atât de liniştită şi inocentă, nefiind capabilă să înţeleagă cruzimea acestei lumi în care noi toţi am fost obligaţi să trăim, îmi amintesc de toate episoadele cu Azur. 

      Elful avusese o oarecare schimbare în toată fiinţa lui, faptul că se apropia cu şiretenie de Rose şi aroganța lui obişnuită nu mai era doar un fel de a fi, ci începea să devină o încredere oarbă în puterile lui. Trebuia să urmărească ceva şi cu siguranţă avea pe cineva în spate. Nu s-ar alia niciodată cu fiinţele pământeşti fiindcă orgoliul din el nu ar permite ca statutul de elite, pe care pur şi simplu şi l-au împuns singuri, să fie pătat de banalul acestor fiinţe din umbră. Îngerii căzuţi nu ar fi de partea lui şi singurul care mai rămâne este preamăritul Lucius... Cerberul ăla ipocrit îşi strângea aliaţi în jurul lui, dar pentru ce? Pentru simpla lui distracţie? Ar da foc tuturor dacă ar putea, inclusiv elfilor şi când va avea ocazia îl va înjunghia pe Azur pe la spate într-o fracţiune de secundă. Oare micuţul de el ştie în ce s-a implicat? O să se distrugă între ei înainte de toate.

      Când maşina se opreşte, cobor prima îndreptându-mă atât de obişnuită către intrare. Paşii mei ating treptele vechi ale conacului, iar pe fundal un fulger puternic brăzdează întreg cerul, luminând împrejurul pentru un scurt moment. Tunetul care îi urmează zguduie întreg pământul, de parcă l-ar despica în două. Gărzile deschid uşile de mahon de la intrare. Era acelaşi hol circular, cu două scări care se unduiau în faţă, decorat în tonuri de alb și gri deschis. Încă mă aşteptam ca părinţii mei să coboare, câte unul, fiecare pe o altă scară şi să îmi zâmbească cum o făceau altădată.

      — Asigură-te că cele două camere sunt bine pregătite! ordon primei cameriste care trece prin faţa mea. Asigură-te că prinţesa are cele mai bune gărzi, îi spun lui Mavrak când ajunge în spatele meu. Dacă se ating de un centimetru din ea, vreau capetele lor expuse pe ţepi în fața anexelor.

      — Desigur, Majestate!

      Mavrak se înclină şi pleacă către datoria lui. Aveam încredere în oamenii mei şi îi aveam aproape pe cei mai buni, însă nu puteam să fiu oarbă în faţa a ce este evident. Controlul e al naiba şi oricât de mult îţi spui că îl poţi deţine, nu ştii niciodată când va scăpa din lanţurile în care l-ai încătuşat.

      — Faceţi-vă comozi! le sugerez eu lui Damian şi Rose. Eu trebuie să scap de rochia asta! Ne vedem într-o oră în bibliotecă.

      Când ajung în cameră, închid uşa şi mă las pe spate, sprijinindu-mă de ea. Eram atât de obosită de tot, de tot ce se întâmplase în ultimul timp. Ce urmăreau cu toate comploturile şi alianţele ăstea? Atâta timp cât o să le permitem, o să creadă mereu că au puterea să conducă peste toţi. Nu ştiu încă cum, dar nu voi mai lăsa pe nimeni să creadă că pot să facă legea în această lume. Vor plăti, unul câte unul, pentru orice faptă oribilă pe care au comis-o! Nu voi lăsa pe nimeni să scape!

      Îmi arunc rochia undeva prin cameră şi las apa fierbinte a duşului să acopere fiecare centimetru din mine. Părul meu negru şi lung se răsfrânge pe spate, în timp ce las apa să îmi spele faţa de parcă astfel aş putea șterge fiecare imagine şi gând care nu mă lăsau să dorm. Îmi frec pielea cu atâta cruzime ca şi cum aş putea ieşi o altă persoană din acea baie, una mult mai bună, mai înţeleaptă şi mai controlată, dar simţeam că mă pierd şi toată situaţia îmi scapă pintre degete.