Al patruzeci și treilea

571 71 13
                                    


          În colțul lui rece, blondul își scria ultimele cuvinte din carte. Tăia, rescria, ștergea.

         Se simțea singur și abandonat, iar cartea asta era acum singurul lucru care îl făcea să se simtă aproape de Jessica. Cu excepția Soarelui, bineînțeles, pe care, acum, Matthew îl iubea la fel de mult ca J.P.. Începuse să aibă până și îndoieli legate de ateismul lui. Dacă Dumnezeu, care îi dăruise Soarele Jessicăi, chiar exista?

         Dacă acum, îl privea de acolo, de sus, și trimitea raze puternice prin fereastra căminului, ca să îi arate că totuși, J.P. e încă aproape de el?

             O văzuse acum o zi. Sau două. Nici nu mai știa. O văzuse cu bagaje în mână, intr-un mod fugitiv. Abia dacă apucase să îi vadă părul roșcat bine, că ea dispăru din nou. Dacă Jessica nu era făcută să fie a lui? Gândul ăsta îl îngrozea.

          Era deja târziu, așa că se ridică de la birou și porni spre facultate cu cartea terminată în rucsac. Era ziua în care trebuia să o prezinte, dar nici măcar nu se simțea în stare de asta.

          Matty mergea pe stradă lent, lipsit de expresie, şi în rucsacul lui, câteva hârtii scrise se zgâlțâiau la fiecare pas. Iar pe prima pagină, sus, în centru, un titlu scris deloc caligrafic umplea spațiul liber: "Cât am iubit Soarele".

Cât am iubit Soarele Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum