Capitolul 32 - Luptătorul care a știut să piardă

Începe de la început

     — Planul nostru a luat sfârșit din clipa în care am fost prinși. Frații mei trebuie să fi plecat deja până acum. E totul în zadar. S-a terminat, Irene. Nu mai avem nimic în afară de timp.

     Irene se îndepărtează de mine și închide celula exact așa cum era înainte. Îi lasă partea lui Keyron în celulă, pentru că el nu poartă cătușe și nici nu e legat de perete. Înainte să se facă nevăzută strânge între mâini cele două gratii din fața mea.

     — Keyron luptă cu sabia, Avril. Tu trebuie să lupți cu inima.

***

     Zilele trec dureros de greu. Dimineața sunt luată din celulă și interogată pe scaunul de tortură. Până la prânz Gărzile se asigură că nu mai sunt în stare să mă țin singură pe picioare.  Prin rupturile rochiei, care nu mai e rochie în sine, ies vânătăi și răni adânci la iveală. Știu că Prințul le vede și încerc să mă ascund cât de mult pot de fiecare dată. Lipsa comunicării dintre noi nu ne ajută deloc moralul. Amândoi știm că nu Regele este cel interesat de noi, ci Legend. Prin urmare, el face tot posibilul să-l lovească pe Keyron cu toate armele pe care le are și se va folosi de fiecare în parte, inclusiv de mine. Nu sunt altceva decât o unealtă, un trofeu pe care sunt gravate cuvintele „folosește-mă, nu pot să fac nimic ca să te opresc”. În plus, suntem neputincioși de sub pământ, nu-i așa?

     Celestia stă doar de partea câștigătoare. Fata drăguță cu ochelari a murit acum ceva timp, la fel și iubirea lui Theo pentru străina de acum. Celes este exemplul perfect pentru toți copiii din Norkdeal. Ne dorim ce este mai bine, indiferent de a cui parte trebuie să ne aflăm. Cât despre Minuet… nu știu nimic din seara în care ne-a ajutat să plecăm. Pot să sper doar că este în siguranță.

     Intrarea secretă din bibliotecă se deschide cu zgomot ca întotdeauna. Pașii sincronizați și asurzitori nu pot fi decât a-i Gărzilor care sunt pregătite să-mi aducă noi răni.

     Ceva e diferit.

     Nu se opresc în fața celulei mele, ci a lui Keyron. Un râs îngâmfat ne dă târcoale până în măduva oaselor. Keyron nici nu clipește când este scos după doisprezece zile de stat acolo și aruncat la picioarele lui Legend, îmbrăcat într-un costum negru cu un trandafir de aceeași culoare în piept. Gărzile pe care le comanda cândva nu îl mai ascultă, nu le mai stă vocea lui în programări.

     — Ridică-te, rostește Legend apăsat.

     Știu că n-o va face. Știe și el asta.

     Îi smucește haina subțire în sus și-l determină să se ridice în genunchi pentru a nu se sufoca singur. Mi-aș duce mâna la gură dacă aș putea când văd că privirea-i este goală, lipsită de orice scânteie sau strălucire. Ochii îi sunt negri, precum cei ai unui demon care doarme și nu dorește să fie deranjat din somn. Mi s-a făcut atât de frică încât respir tot mai repede. Din nefericire, rânjetul lui Legend demonstrează că mi-a observat neliniștea. Băiatul de acolo nu este Keyron pe care l-am cunoscut, ci este Prințul de care toți se tem, inclusiv eu.

     — Uită-te la ea, îi ordonă.

     Keyron nu se clintește, ceea ce îl enervează la culme pe nobil. Îi cuprinde brutal bărbia și o întoarce brusc.

     — Sunt sigur că tu poți să reziști aici luni întregi. Dar ea poate?

     Keyron mă privește fix, lipsit de orice urmă de viață timp de o clipă, după care o sclipire aproape inexistentă îmi dă de înțeles că persoana ascunsă adânc în spatele ochilor săi întunecati încă este acolo și procesează expresia mea îngrozită.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!