II. Niculae

62 17 1

1.

     Prăpădul și agonia își au cuibul în inima fiecărei vietăți.
     Oricâte gene de lumină răzbat dindărătul a doi ochi, oricât de săltărețe sunt buzele ce-și revarsă fericirea, oricâtă vrajă emană tremurul unei șuvițe — nu e om pe lume care să nu poarte în suflet zestrea suferinței. Sămânța nenorocirii e acolo, pierdută printre mărăcini, semănată din naștere, crescută de ploile neiertătoare ale vieții, prinzând rădăcini, înălțându-se cu îndărătnicie, scuipând în jur venin și secerată abia de coasa putredă a morții. Împlinirea e floare rară, fericirea-i zâmbet trecător. Omul se aseamănă prin durere, lingoare și stingere. Clipele de veselie sunt răscumpărate cu vârf și îndesat de veacurile de amărăciune. Un nor se risipește, o rază pătrunde și pare că cerul se înseninează, apoi o bubuitură, o străfulgerare și-un răpăit de ape sfâșie totul. Orfanii, vagabonzii, cerșetorii, obijduiții, plebeii, copiii ce se zbat între viață și moarte la sânul mamelor, femei ajunse la capătul puterilor și dedate prostituției, bărbați cinstiți deveniți tâlhari prihăniți, genii decăzute în mormane de gunoi — ei sunt cei ce nici nu știu cum arată limpezimea boltei cerești. La ei, grăuntele pierzaniei, înveșmântat în mantiile sângerânde ale infernului, a crescut fără de încetare, acoperind zările. 
     Lumea e mică, iar necazul nostru îl putem găsi zămislit în inima oricui, mai crâncen uneori, mai pașnic alte dăți. Însă este acolo. Destinele se înlănțuiesc, se împletesc, formează noduri și strânsori strașnice, întâmplările vin, cad cu nemiluita, ca niște meteori, se ciocnesc, nu lasă nimic în urmă, curmă orice suflare, orbesc orice privire. Data viitoare când o ploaie ne răscolește grădina, să ne amintim câte case au fost luate pe sus de vânt; data viitoare când ne nemulțumește un bol de ciorbă, să ne amintim ce înseamnă un dumicat de pâine neagră pentru un pricăjit. În sfârșit: data viitoare când scrâșnim din dinți loviți de întristare, să nu uităm câte vieți n-au simțit la fel.

     Nu fu prima oară când Niculae trăi un asemenea necaz.
     Să ne întoarcem, deci, la Niculae.

      El regreta și nu. În sinea lui, oscila între a-și consolida mărturisirea sau a o detracta numaidecât. Totuși, cu cât timpul se scurgea, cu atât tânărul era mai stăpân pe spusele sale și îi venea mai greu să dea înapoi. 
     Retrăia un coșmar și, deocamdată, ne mărginim să spunem numai atât: cu cât Niculae privea mai îndelung figura scofâlcită a lui Dorin, cu atât mai clar îi apărea în față chipul fratelui său, șezând pe aceleași paturi de cazarmă, în același aer mizer, cu aceiași doctori grosolani și asistente contagioase. În adevăr, nimic nu se schimbase de atunci. Până și viscolul gemea la fel. 
     Trecutul vorbește mereu. E un ecou a cărui gură nu-i mai tace. Ceea ce spuse Niculae luase naștere din desagii amintirilor sale. 

     Dar fu o lovitură prea zdravănă.

     În clipa în care Niculae se dezlănțui, zvârlind în aer toate fructele durerii ce-au copt atâta vreme într-însul, Florina se roti străfulgerată și răsturnă o sticlă de soluție salină pe podea. Marian amuți în tandem cu nevastă-sa, iar Dorin încruntă nedumerit sprâncenele. Prin fereastra spartă se-mbulzea omătul. Dar cui să-i mai pese de cioburi și de frig?

    — Ce spui acolo, nenorocitule? veni imediat răgetul lui Marian, care se repezi să-l înșface de guler pe Niculae. Cum așa? Vorbește!

     Niculae se lăsă moale în pumnii vlăguiți ai bărbatului, tăind o mutră severă, dar cât se putea de compătimitoare. O figură ce vorbea din străfundurile trecutului, care cunoștea dezastrul și apăsarea sechelelor, dar care știa mai bine decât oricine că pătrunsese într-un teritoriu fragil, pe-a cărui pogoane se instalau pentru întâia oară garnizoanele haosului. Căută în minte roadele cărților de neurologie lecturate, a manualelor și-a enciclopediilor studiate cu prețul propriei dezumanizări sub spectrul unor patimi nestrămutate. Acum, tocmai acum, nu-i venea în minte mai nimic din psihanalizele lui Freud sau povețele lui Jung; Reil, Jaspers, Munthe — cu toții îl părăsiseră în acele clipe când adrenalina atingea cote neînchipuite, direct proporționale cu teama. Simți un gust amar în gură când văzu dantura cariată, gălbuie a lui Marian agitându-se, dirijată de o limbă uscățivă.

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață