I. Spitalul

118 18 34

1.

     Privirile cititorului se aștern pe gresiile înglodate ale unui spital de stofă balcanică, cu ploșnițe paradând în colțurile încăperilor și nelipsitele igrasii scârnăvind lungul pereților. O zarvă de nedescris: asistente cu chipuri pergamentoase și doctori frecându-și udorile, pe jumătate adormiți, cărucioare scârțâind pe holurile lungi și reci, deșertate de viață, baterea pâlpâitoare a becurilor, miasmele sfâșietoare, lâncezeala morbidă a suferinzilor — o umbră crescândă acolo unde e cea mai mare nevoie de lumină! La recepții — condice și raționamente; în sălile pacienților — mătănii și rugăciuni. 
     Cine-ar vrea să moară aici și nu în pustietatea străzii, amușinat de boturile umede ale unui maidanez, în bătaia sfredelitoare a vânturilor? Nemiloasă întrebare, dureros adevărul ce-l răscolește. 
     Dar continuând, deci, cu zugrăvirea a ceea ce s-ar cădea a fi izvorul însănătoșirii trupești, cutezăm să ne îndreptăm atenția spre o cameră prost iluminată, într-o dimineață geroasă de ianuarie.

     Fulgi grei de zăpadă potopeau geamurile colbuite și nespălate de-un veac, încât cu mari greutăți s-ar fi putut zări un obiect la o depărtare mai mare de câțiva metri. Viscolul bătea groaznic și pătrundea năvalnic printre ziduri, săpându-și borte prin podele cu dibăcia unui Brâncuși lovit de inspirație. În sală: un pat de cazon, cu țevi nichelate și o saltea ce făcea concurență pietrelor din Patagonia, pe care bolea un băiat cu ochi albaștri, spălăciți și desprimăvărați. Era slăbit și obosit, cotropit de frisoane. Chipul gălbui și mâinile-i scheletice, pieptul de porumbel, din care nu mai rămăseseră decât niște pielițe alipite de două perechi de coaste, gura subțire, îngăimând o rugăciune — toate acestea stârneau și mai năstrușnic lacrimile unei femei așezate pe marginea patului, certată cu sorocul, suspinând din toți rărunchii. Era mama sa. Avea capul cufundat în clavicula unui bărbat cu nimic mai fericit, ciolănos și încovoiat de spate. El era tatăl. 
     Împreună, erau nenorociții.
     Bărbatul purta o barbă neagră, uleioasă, care se împleticea cu perii de pe piept, dându-i acel aer sălbatic al unui suflet stors de lumină, dar care contrasta cu ochii blajini, văduviți de bucurii. Cearcăne lungi îi palpitau spânzurate, parcă alunecând în vid, iar buzele-i vibrau — însă dragostea cu care își cuibărea nevasta la piept, iubirea nețărmuită cu care încleșta degetele plăpânde ale băiatului în mâinile sale uriașe, ca de salahor, risipeau totul.

     Durerea-i pretutindeni.
     Bucureștiul nu avea îndeletniciri paterne. România nu era o Madonă.

     Tatăl aruncă o privire asupra orologiului ce ticăia pe perete — opt și patruzeci și trei de minute.  O dimineață cum nu se putea mai groaznică, cu apeluri la urgențe, strigăte, plânsete și o agitație istovitoare — o răzvrătire a unei vieți ce nu cunoaște clipă de cumpănă când se găsește a o perturba câte un moment nefericit; din necaz în necaz, soții noștri au ajuns, în cele din urmă, la marginea unui pat de spital.

     — Mama... fu glasul dogit al copilului, ce-și chema hodorogit părintele. Iar văd puncte negre.

     Înecată în lacrimi, maică-sa îi netezi șuvoaiele bălane, sărutându-i fruntea încrețită:

     — E doar în mintea ta, Dudu...

     Ea se întoarse către bărbat și șopti:

     — De ce nu vine nimeni, Mariane? Unde e toată lumea...?

     Îl izbi cu privirea unei căprioare împușcate. El tăcea.

    Pruncul se zbătea între viață si moarte, anemic și răpit de vlagă. Fața-i suptă, pe care se deslușeau, ici, colo, pete albicioase, se schimonosea de durere. Respira greoi, iar inima îi zdrobea pieptul. Albul pereților picura otrăvuri nevrotice în ochii aceia firavi, care nu făcură rău nimănui. Tuși preț de câteva clipe, asfixiat de aerul îmbâcsit al camerei. În același moment, tatăl tresări, ca la un îndemn, găsindu-se în pragul unei crize voit silențioase.
     Bătu cu piciorul în podea, apoi se repezi val-vârtej pe ușă.

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață