I. Servieta

137 20 11

1. 

     — Degeaba, Mario. N-are să mai vină. Ți-a jucat renghiul cine știe ce derbedeu care te-a văzut mai prostuț. Spune-mi, n-am dreptate?

     Nori grei acopereau orizontul. Bucureștiul, lepros și cocârjit, își arbora sub cele din urmă raze ale asfințitului o încrengătură noduroasă de clădiri soioase, devorate de putregai și rugină. Un peisaj înfiorător care nu ar putea stârni decât dezgust și teamă.
     Desigur că sunt și excepții.

     Palatul Parlamentului, acest colos care a costat României trei miliarde de euro, măsurând două sute șaptezeci de metri în lungime și optzeci și șase de metri înălțime, creațiune a mișcării neoclasiciste, se găsește și astăzi situat pe Dealul Arsenalului, paralel cu o fâșie lungă de șosea, adesea străbătută de autobuzele turistice, și care se numește Bulevardul Libertății. În aceste locuri, Bucureștiul chiar izbutea să se apropie, cu grația unei Venere sclifosite, de imaginea veridică a unei capitale europene: stâlpii de iluminat public, înjghebați în manieră gotică, se înșirau neîntrerupt de-o parte și de alta a străzii. Ba mai mult decât atât: funcționau. Traficul era  fluid, nicidecum aerisit, supravegheat cu vigilență de câțiva agenți de circulație. Trotuarele arătau, cel puțin la vremea povestirii noastre, impecabil, aș spune îngrijite cu strășnicie. Parcul Izvor, aflat în vecinătatea palatului, bucura privirile. 
     Dar părăsind aceste colțuri pe cât de pitorești, pe atât de rare în Bucureștiul de odinioară, și luând-o de-a lungul Bulevardului Libertății, apoi prin Bulevardul George Coșbuc, vom ajunge la un moment dat în dreptul Grădinii Palatului Bragadiru. De aici încep să apară, întâi răzlețit, apoi tot mai îndrăzneț, însemnele de graffiti pe zidurile din jur, deocamdată mascate de vița-de-vie ce-și saltă verdeața din interiorul grădinii. Mai departe, drumeagul capătă numele de Calea Rahovei, în centrul căreia se prelungesc ca două zgârieturi șinele pe care circulă monoton tramvaiele. La un moment dat, șoseaua o cotește la dreapta și pătrunde agale pe strada Rădiței. De aici, drumețul pătrunde cu adevărat în București. 
     Sticle de bere golite până la ultima picătură, canale ce-și răspândeau temeinic miasmele, cartoane și doze zvârlite ici, colo, câte un bagabond inhalându-și veșnicia dntr-o pungă de carton, indivizi amețiți de băutură dănțuind cu pereții și asudând — iată prinzând contur în mintea cititorului un peisaj morbid, acela al capitalei într-o seară de aprilie, unde umbrele-aruncate de ghenele urât mirositoare prindeau a se lungi cu iuțeală. 

     Un tunet se zvârcoli dindărătul cerului și fulgere scânteietoare incepură a biciui răceala asfaltelor. Pe trotuare preumblau nestingherit copilandri flămânzi, cu coatele goale și chipul sever, ca acela al unui om matur, trecut prin corvoadele vieții și ajuns la concluzia că e dezgustat de lume. Șoseaua, ticsită de găvane cu neputință de ocolit, era adesea traversată de automobile zgomotoase, cu ștergătoarele balansându-se rapid și țeava de eșapament fumegând în neștire.

     Începu să plouă ca din ciur cu stropi grei și murdari. La un an după ce Traian Băsescu și George Bush își strângeau tacticos mâinile, România era arătată cu degetul și stigmatizată drept cea mai coruptă țară din Europa. Prăbușirea regimului comunist răsuna cu sfiala unui ecou, departe, abia deslușit, acoperit de uralele frenetice ale unor români vizionari, ce se vedeau, în sfârșit, liberi! Vrăjiți de mirajul unei vieți mai prospere, au ridicat privirile spre cer, dar nu au știut cum să își despletească aripile fără tutelarea unei mame, așa că au sfârșit, amăgitor, în infern. Interlopii ieșeau în număr mare din vizuine, capetele mafiilor legau cârdășii cu prăzile politicianismului, vădind o lăcomie debilă, capabilă să taie în carne vie orice vietate care catadicsea să le iasă în cale. Carul românesc părea că nu va mai pătrunde vrodată pe hotarele Uniunii Europene. 

Micul ParisDescoperă acum locul unde povestirile prind viață