19. Îl vreau pe Diego înapoi

1.2K 160 61

Simt că e total greșit că i-am onorat invitația lui Fabian, îndată ce ușa cafenelei mi se închide în spate. Nu mă mai simt atât de convingătoare când pășesc încet printre mese pentru a ajunge la el. Rânjește la fel ca acum o săptămână și mă întreb dacă nu a fumat ceva. La lumina zilei încep să-mi dau seama că studentul pe care-l lăsasem cu ochii-n soare acum patru luni e transformat complet. Tatuaje mai multe, cearcăne adânci și un ten gălbui. Stomacul mi se agită și mă căznesc să nu mă întorc și să dau bir cu fugiții. 

Ajung în cele din urmă în fața lui și-mi face semn cu mâna să iau loc. Mă conformez, dar mai mult din inerție. Nu pot să-mi explic ce-a fost în capul meu să accept. Poate sutele de mesaje și apeluri nocturne m-au făcut să vreau să sfârșesc asta aici, astăzi.

Oftez cu greu, simțindu-mi pieptul îngreunat.

A trecut o săptămână de la noaptea care m-a adus cu picioarele în rai și apoi m-au lăsat în iad. Nu numai că Diego s-a retras și nu m-a sărutat, dar nici că s-a mai apropiat de mine sau că mi-a mai vorbit. E ca și cum s-a condamnat singur pentru ce a făcut. Și prin asta, m-a condamnat și pe mine.

Camera se simte ca și cum ar fi un loc cu flăcări și ghimpi. Priviri tensionate și stăruitoare, situații în care aproape ca ne-am ciocnit la baie și noi doi care nu știu exact din ce motiv păstram aceasta distanță. 

E greșit să mă doară să-l știu atât de aproape și să nu pot să-l ating? E greșit să îmi doresc să mă sărute, la fel de nebunește precum mi-a spus-o? E greșit să-l vreau cu toată ființa mea, deși s-ar presupune că ar trebui să stau departe de el?

Îmi scutur capul buimacă și revin la realitate, degetele lungi și osoase ale lui Fabian fluturându-se încă în fața mea. Mă încrunt și răsuflă ușurat.

— Erai în transă, trebuia să te readuc înapoi.

Am ridicat din umeri, neștiind ce să zic.

— Mă bucur că ai venit, adaugă și-și arată zâmbetul la vedere.

Rămân nemișcată. Zâmbetul său nici măcar nu se compară cu al lui Diego. De fapt, e frumos, dar...

— Ce ardea? îl întreb, vrând să treacă mai repede la subiect.

Azi era ziua în care leneveam, pentru că mâine aveam ore ușoare și să zicem că era gura mea de aer pentru un weekend încărcat. Azi e ziua în care a trebuit să fug, ca să nu mai suport tensiunea dintre mine și el.

E cam imposibil să mă mai mint, dar mințile mi-au fost sucite de băiatul cu zâmbet drăcesc. Diego clar nu ar fi mândru de mine dacă ar știi că pierd timpul aici, cu Fabian.

— Nimic. Voiam să te revăd. Îți priește aerul englezesc, din ce constat.

Dau din cap, în semn de aprobare. Mă simt mult mai bine aici, decât la fosta facultate, chiar dacă a trebuit să învăț temeinic ca profesorul Cervenschi să fie mândru de mine și să nu-mi dea un doi mai mare decât mine. Și tare sper să fie mândru mâine și să scap basma curată!

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu doar Fabian s-a schimbat, ci și eu. Am renunțat la stilul vestimentar pe care-l adoptam doar ca să o mulțumesc pe Joselin, nu am sunat-o, dar la schimb nici ea nu a făcut-o. Nici cu mama nu am vorbit, ignorându-i apelurile. Oarecum, mi-am luat viața în mâini, vrând să trec singură peste orice hop nou. Până la urmă, eu mi-am dorit o altă facultate, departe de casă.

O parte din schimbarea mea i se datorează și lui Diego. Latin pur sânge, cu un zâmbet demențial și un mod aparte de a se purta, a știut perfect ce să facă ca să-mi implanteze un sâmbure de dorință în suflet. Apoi a apăsat cu degetele toate terminațiile nervoase și totul s-a declanșat ca o avalanșă în mine.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață