heartless [RO]

4

Matti

Hey there, Delilah, what's it like in New York city?

Zona estică a orașului este slab luminată, un înveliș subțire de ceață amintindu-ne că o să ningă în curând. Ultimii cum pietoni, lăsați pradă capriciilor vremii, se adună dezolați în stația de autobuz, însoțiți de plase de cumpărături sau preocupați de telefoanele mobile. Playlistul meu sare de la The Fray la Plain White T și fredonez încet primele acorduri ale cântecului. Deși îmi plimb degetele peste conturul literelor cardului oferit de Tasmin, mintea îmi tot zboară la Paige. Poate că de vină este melodia sau poate că am un fetiș pentru a fi ignorat total, cine știe? Urmăresc cu oarecare fascinație cum uriașul centru comercial JUMBO se pierde în mareea de ceață, în timp ce lumina târzie a după-amiezii se estompează. Am vizitat câteva magazine din centru weekend-ul trecut, cu mama și sora mea- nu sunt eu mare împătimit al cumpărăturilor, dar a trecut ceva timp de când nu am mai ieșit cu ai mei. Și ceva în legătură cu bătrânul complex comercial, remodernizat în perioada asta a anului, întotdeauna mi s-a părut într-un fel artificial, aproape ireal, de la candele electronice ce scânteiază de fiecare dată când un posibil cumpărător păsește într-un magazin la ecrane și difuzoare cu urări și colinde de Crăciun în engleză, toate realizate pentru turiști. Tradiția locală a fost dictată de scenariul hollywoodian cu mult timp în urmă și noi, localnicii, ne-am resemnat cu zâmbete sfioase și imaginea forțată a globului de zăpadă în care trebuie să trăim. Poate că Paige ar fi înnebunită după locul ăsta, dar pe Tasmin nu aș aduce-o niciodată într-un spațiu atât de obscur.

Când vine vorba de decorațiuni, cartierul nostru "întârzie" în fiecare an cu o săptămână sau două. Ar putea fi o tradiție, dacă s-ar obosi cineva să organizeze o astfel de acțiune, dar adevărul este că ne aflăm în afara ariei destinate turiștilor și ne despart kilometri întregi de orice atracție locală. În trecut, zona se bucura de o oarecare notorietate datorită unei legende urbane, amatorii de senzații tari urmărind să petreacă o noapte în cabana bântuită de pe deal. Astăzi, un șir lung de căsuțe roșii pentru păsărele reprezintă singura pată de culoare în peisajul monocrom. Când autobuzul oprește în ultima stație, îmi reamintesc că mama m-a rugat să umplu recipientul păsărilor în weekend și încă nu am făcut asta. Parcurg ultimul cvartal până acasă pe muzica unei formații punk-rock de care uitasem cu totul, deși cunosc fiecare cuvânt din fiecare melodie pe care au lansat-o vreodată. În casă Kaarina mă întâmpină de pe canapea, unde citește o carte groasă cu o copertă din piele neagră. Este înconjurată de pături și are părul încă ud, semn că a ieșit din saună cu puțin timp în urmă.

- Hei tu, o salut și fac un semn spre carte, e bună de ceva?

- Kalevala. Kaarina întoarce volumul și reușesc să arunc o privire la copertă. Nu era preferata ta?

- A trecut ceva timp, recunosc.

- Oricum... Sora mea lasă romanul să alunece între pături, dezinteresată, și eu mă întreb dacă s-a folosit de el doar pentru efectul dramatic. O vrăbiuță mi-a șoptit că ai vorbit cu Tasmin Heino în după-amiaza asta. Îmi poți spune și mie despre ce este vorba?

Mă încrunt. Cum de a aflat atât de repede?

- Dacă "vrăbiuța" aceea se dovedește a fi Mirna Cea Ciudată, jur... Incredibil! Fata aia nu are nimic mai bun de făcut decât să urmărească lumea. I-am spus să înceteze cu-

- Nu mai e de mult interesată de tine, mă întrerupe Kaarina, și în plus nu-i mai spune nimeni Mirna "Cea Ciudată" din școala generală. Dar asta nu are legătură cu ea. Vorbim despre Tasmin Heino. Doar știi ce a făcut.

- Nu, nu știu ce a făcut. Nu sunt decât zvonuri și tu ar trebui să știi mai bine cum funcționează zvonurile. Sincer, sunt dezamăgit.

Îmi fac ieșirea triumfător, înainte ca soră-mea să îmi răspundă la provocare. Ajung la jumătatea scărilor când o imagine fugitivă îmi invadează subconștientul. Kalevala. Volumul îmbrăcat în piele neagră, l-am mai văzut înainte. Nu seamănă deloc cu volumele acelea fragmentate ce se studiază în școli. Nu, aceasta este ediția de colecție, cu superbe ilustrații în cerneală roșie, note de subsol și recenzii scrise de cei mai talentați critici din ultimele două secole. În oricare altă zi, acest volum s-ar regăsi încuiat în cabinetul tatei, dar astăzi este în mâinile surorii mele. Primul meu gând este că tata s-a decis să ne facă o surpriză și a venit să ne viziteze în sfârșit. Poate fi adevărat? Sar peste câte două scări o dată și în câteva secunde sunt în fața cabinetului său. Bat la ușă de două ori. Nimic. Dacă într-adevăr este o surpriză, aș putea la fel de bine să fiu eu cel care surprinde. Decid să intru oricum.

Ușa se deschide fără să opună rezistență. Se pare că m-am amăgit singur. Când eram copil și tata își petrecea nopțile în afara orașului, am creat în imaginația mea un univers similar cu cel din Kalevala, un univers în care tata se lupta cu bestii legendare, atât de înspăimântătoare încât mama era nevoită să lase în fiecare noapte lumina aprinsă pe hol. Tata era eroul care nu se putea întoarce acasă pentru că giganții l-ar fi urmărit și nu-și dorea să ne pună în pericol. Într-o seară, i-am povestit mamei despre peripețiile tatei. A fost o greșeală. Nu am putut să mai dorm în noaptea aceea, cu plânsul mocnit al mamei răsunând pe coridor. Adevărul este că tata nu se lupta cu monștrii în Helsinki, ci îi apăra în tribunal.

Mai întâi, răscolesc dosarele aflate pe birou. Nu știu exact ce caut. Acte de divorț, scrisori de dragoste de la o amantă, datorii, orice ar putea să îi justifice absența. Găsesc o mulțime de articole decupate din ziare, cazuri pe care le-a câștigat și pierdut pe parcursul anilor. Cel mai recent a fost scris în urmă cu doi ani. Unde ai fost? De ce nu îți mai pasă când noi încă te așteptăm?

- Ce faci aici, dragule?

Nici nu am observat când mama s-a strecurat în spatele meu, nu știu cât timp a trecut de când sunt aici. Acum mă urmărește cu expresia încordată pe care o folosește când încearcă să își ascundă nervii. Trebuie să existe un motiv pentru care ne este interzis să intrăm în biroul tatei. Sunt sătul de secrete și de aceea spun adevărul:

- Îmi este dor de el.

Expresia i se înmoaie. Nu îl menționez des pe tata pentru că știu cum se simte când îi pronunț numele. Mama se așează pe covor, lângă mine și își lasă capul să se odihnească pe umărul meu.

- Și mie îmi lipsește. De aceea am hotărât ca biroul să rămână încuiat. Nu este corect ca tu și sora ta să treceți prin asta încă o dată.

- Înțeleg. Dar dacă mi-ai spune unde este... A trecut atâta timp! Ar trebui să vină acasă de Sărbători. Poți vorbi cu el, poți să-i spui că nu îi purtăm pică și poate-

- Matti.

Vocea ei capătă o oarecare asprime și înțeleg că decizia a fost luată cu mult timp în urmă. Mă ridic în picioare, momentul mamă-fiu s-a încheiat, așa că schimb subiectul:

- Pot să te ajut cu cina?

Clatină din cap.

- În regulă. O să fac un duș.

Rămân în duș până mă uită Dumnezeu. Opresc apa abia când aud scurte bătăi în ușă. Senzația de oboseală nu mă părăsește nici după duș și sentimentul de apatie persistă împotriva oricărei încercări de a-l îndepărta.Culeg un hanorac din coșul de rufe și înainte să mă alătur familiei, verific dacă Paige mi-a răspuns la mesaj, dar nici aici nu am mai mult noroc. Mâine o să mă întâlnesc cu Tasmin. Mi-ar prinde bine o bere.