Baladă

18 2 1

Mlădie-i şi roşcată ca un fir de floare,

Frumoasă-i, vai! -- mânca-o-ar focu,

Şi-mi nevoieşte numai s-o privesc

Ca să ştiu că m-a pălit norocu


De frumuseţea ei nu dumiresc,

De-absenţă-i mai că-mbolnăvesc,

Iar când cu zâmbet de-o zăresc

Vai ce-aş mai plânge şi-aş lăcrima,

Iar eu când tristă de-o privesc

Din suflet bucată i-aş mai da

De nu mi l-ar fi furat deja!


Şi când îmi cânţi şi când săruţi

Cu gura de mătase moale,

Tu mă răscoleşti, şi nu ştiu

Cui i-am făcut atâta bine

De mi te-a scos în cale


Când tu pleci eu n-aş pleca

Puţin la vorbă de-ai mai sta,

Din ochi cu frică te petrec,

Numai eu ştiu căt te-aş săruta


Tu doar ce pleci şi mă chiorăsc

Că de sub tălpi îţi izvorăsc

Atâtea fire de floare,

Dar ai să-întorci la mine, oare?

Ştii că mi-ai adus atâta jale

Plecând din drumu meu?


Dragostea şi chipul mi-s toate una

Cum tu-mi eşti numa una,

Eşti liniştea, eşti şi şarmul, eşti furtuna,

Tu-mi eşti numai una


Pe cât mi s-or fi frânt ochii-n dor

Şi pe cât-a fost aşteptarea grea,

Pe-atât eu n-am să mă dezbăr de ea


Cine mi te-a scos din ceruri?

Cine mi te-a pogorât oare?

Şi cine mi te-a scos în cale?

Cum am putut nimeri eu

Tocma-n braţele tale?


Fi-mi-ar plânsu apă de izvor

Ca eu floare să nu omor,

În amintirea ta viaţă să crească,

Să nu mă părăsească


În urma ta plâns-am de-atâtea ori

Şi din urma ta mai strâng din flori,    

Iar sufletul meu la tine ţine,

Dar, of, cât mă necăjesc şi ele! 

Şi-mi rup sufletul în zrele

Că toate-ntreabă numai de tine


Aş plânge-un lac şi-aş mai plânge

Că pasul tău tare mă frânge

Şi cuvântu-ţi cade greu --

Adio, ne mai vedem!

Coroana de steleCitește această povestire GRATUIT!