Evan Wright și Jose se aflau în mașina lor neagră la câteva străzi distanță de casa Harrison. Jose își scosese mănușile și le pusese înapoi în torpedou, alături de armă și de cele două măști.

- Nu credeam că voi fi așa de mulțumit. Jose, vei fi răsplătit cum se cuvine.

- Sunt sigur de asta, șefu'!

Evan scoase din buzunarul de la pantaloni un plic cu bani pe care i-l înmână lui Jose.

- Jumătate acum, jumătate după ce îți termini treaba.

Jose numără bani și un zâmbet înflori pe chipul lui negricios.

- Frumos!

Pe lângă ei trecură în grabă o ambulanță și o mașină de poliție,

- Ar trebui să mergem, Jose. Mergi liniștit, de parcă suntem din zonă.

Jose porni mașina și ajunseră în scurt timp în fața casei Harrison. Maria se afla în la intrare, plângând în brațele lui Raymond.

- Au găsit-o repede, murmură Jose.

Evan păstră tăcerea. Medicii scoteau targa cu cadavrul Lissei Harrison acoperit cu o pânză. Câțiva polițiști se apropiară de Maria, ținând carnete în mână. Momentul în care privirea Lissei coborâse pe chipul lui Evan îl înfioră. Desigur, știa că făcuse bine când luase măștile, dar păruse că Lissa îi citește sufletul. Era mulțumit că a primit ce și-a dorit, a fost de față la moartea ei. Acum și-ar fi dorit să vadă fața lui Victor când va afla că scumpa lui soție a fost ucisă.

- O perioadă locul ăsta va fi înțesat de polițai. Nu vom putea duce la capăt partea a doua a planului.

Evan îl privi pe Jose. Îl găsise pe stradă, îl salvase dintr-o bătaie și acum îi era dator. Știa că Jose își va plăti datoria, dar uneori era pur și simplu prea neîncrezător.

- Nu-ți bate capul cu asta. Tu fă rost de ce ți-am spus.

Jose scoase o țigară și o aprinse. Trăgând cu poftă din ea, porni mașina.

Acasă la Evan, Amelia se trezise deja. Se îmbrăcase cu cămașa lui Evan și se afla în bucătărie, pregătindu-și un bol cu cereale. Deodată se înfioră, căci cineva îi înconjurase mijlocul. Apoi zâmbi, simțind parfumul puternic care o topea de fiecare dată. Se întoarse și îl sărută dulce pe Evan.

- Bună dimineața, frumoaso! zâmbi Evan. Genul acesta de momente îl făceau să se simtă normal, fără griji și fericit.

- Bună dimineața! Vrei și tu? zâmbi și Amelia întinzând lingura de cereale spre el.

- Nu, mersi, am mâncat. Cum ai dormit?

- Ca un copil! se alintă Amelia.

Evan o sărută pe frunte, dându-i la o parte unul din cârlionții jucăuși. Ea închise ochii și simți că se află în rai. Buzele lui Evan erau moi și o apăsau de parcă vroiau să tatueze acel sărut permanent. Era fericită.

- Unde ai plecat așa devreme?

Evan lăsă capul în jos iar Amelia simți încordarea.

- Am avut ceva treburi.

În traducere, Amelia nu trebuia să întrebe mai multe. De când îl știa pe Evan, ajunsese să îl cunoască bine și să își dea seama când să tacă și când să vorbească, așa că simți nevoia să schimbea subiectul, dar nu era nevoie. Evan își scoase tricoul negru și îl aruncă pe marginea unui scaun. Privindu-l, Amelia își aminti de ce era topită după el. Avea corpul bine făcut, iar mâinile lui erau puternice dar atente în același timp. Cu o strângere puternică ar fi putut să o frângă, și totuși mâinile lui erau cele care o înfiorau.

Mușchii erau bine sculptați și se încordară când el se așeză pe un scaun sprijinindu-se cu coatele de genunchi.

Aș vrea să fie căldură mereu! se gândi Amelia.

Tatuajele lui erau la fel de atrăgătoare însă preferatul Ameliei era îngerul de pe spate ce pornea de la ceafă cu cuvântul „Guardian" scris deasupra. Îi plăcea să îl atingă în acea zonă și știa că și lui îi plăcea.

Evan o privea melancolic și gânditor.

- Amy, dacă ți-aș spune că sunt aproape de a-mi îndeplini scopurile, m-ai aștepta? o întrebă el, întrerupând-o din gânduri.

Amelia iubea când el îi spunea Amy, suna așa frumos spus de el... Dar se miră cum de el nu își dăduse seama până acum că l-ar aștepta oricât.

- Te-aș aștepta oricât ar fi nevoie dacă aș ști că vei fi al meu la un moment dat, spuse Amelia privindu-l direct în ochi.

După câteva clipe de tăcere din partea amândurora, Evan se ridică și se duse spre sacoul ce atârna în cuierul de la intrare. Sosise momentul. Scoase o cutiuță mică din catifea și se îndreptă spre Amelia care îl aștepta uimită. Se așeză într-un genunchi în fața ei, privind-o cum se îmbujorează. Știu că și-a dat seama, iar expresia feței sale era neprețuită.

- Amelia Clay, vrei să te măriți cu mine?


RevengeCitește această povestire GRATUIT!