Prăbușirea Paradisului

1. Când sufletele plâng

     Tolănit în vârful turnului său, cu gluga de catifea trasă peste ochi, Nomus se chinuia să adoarmă. Liniștea apăsătoare a Paradisului îl plictisea teribil, dar se mulțumea cu ea în locul discuțiilor cu ceilalți zei. Nu îi făcea plăcere să își petreacă zilele în prezența lor, dar nici nu suporta singurătatea. Se gândise de multe ori că somnul ar fi reprezentat soluția tuturor problemelor sale. Ce ar fi putut face o eternitate să treacă mai repede dacă nu un somn de câteva ore, zile sau chiar ani?

     Învăluit în mantia sa și ascuns în umbra castelului, Nomus închise ochii și încercă să își golească mintea. Gândul că ar putea adormi îi aduse un mic zâmbet pe buze. Nu dormise de... nici nu își mai amintea de când. În zilele petrecute printre muritori, avea instinctul de a le împrumuta obiceiurile. Pe atunci, somnul era un moft. Nomus iubise să se piardă în mulțimile de oameni, să se simtă ca un suflet rătăcitor al acelui tărâm. Din nefericire, sângele lui divin îl dăduse mereu de gol.

     Podeaua turnului se simțea plăcut sub palmele lui albe. Castelul în care locuiau era construit, nu ca cele de pe Celandine, din piatră sau cărămidă, ci din fum. O pâclă densă și cenușie fusese modelată sub forma unui castel și vrăjită în așa fel încât să rămână intactă și să răspundă doar la comenzile zeilor. La atingere, pereții castelului se simțeau ca firele de bumbac. Nomus îl asemănase mereu cu bulgării de vată pe care îi creau oamenii. Când imaginea îi înflori din nou în minte, zeul scăpă un hohot amorțit de râs.

     — Din nou, Nomus? răsună o voce autoritară.

     Nomus tresări. Pentru o secundă, își simți din nou inima bătând după mulți ani. În cele din urmă, strânse fumul moale în pumni și pufni enervat. Ar fi putut recunoaște acel timbru de la câteva sute de kilometri. Și, oh, cât și-ar fi dorit să nu îl audă în acel moment. Rare erau momentele în care se simțea împlinit cu liniștea și singurătatea sa.

     — Nu țin minte să te fi invitat, frățioare, murmură Nomus, ferindu-și gluga de pe ochi.

     — Îmi cer mii de scuze, îl luă Darion peste picior, dar nu îmi amintesc să fi avut nevoie de permis de trecere în propriul meu castel.

     Dinții lui Nomus s-au ciocnit unii de ceilalți într-un scrâșnit înfundat. Nu era castelul lui Darion. El nu participase cu absolut nimic la crearea lui. Nomus fusese cel care îl modelase. Magia lui menținea forma castelului. El era Zeul Ordinii. Și, cu toate acestea, Darion nu contenea din a-și însuși meritele.

     — Te ridici? îl întrebă Darion, întinzându-i o mână. Niciodată nu mi-a plăcut să îți vorbesc de sus.

     — Atunci ai face bine să nu o mai faci, îi reteză Nomus replica, refuzându-i ajutorul. Superioritatea asta a ta a fost mereu deranjantă.

     — La fel și toate încercările astea ale tale de a fi uman, continuă Darion pe același ton superior și ușor dezinteresat. Somn? De când au zeii nevoie de somn? Și chicoteli? Serios? Ești vreo muritoare tânără și îndrăgostită? Noi nu...

      — Noi nu avem nevoie de așa ceva. Știu, știu. Încetează să mai folosești cuvintele Kreei. Ești de zece ori mai enervant acum.

     În momentul în care se refugiaseră în Elysium, Kreea avusese ideea de a lăsa influența Celandinului în urmă. Cei trei făcuseră un pact: să renunțe la orice slăbiciune. Erau blestemați să trăiască o eternitate. Sentimentele, umanitatea însăși reprezenta o piedică în viețile lor. Zeii nu aveau nevoie de așa ceva. Ei erau putere și doar puterea conta într-o astfel de lume.